Povestea lui Alexandru

Un filmulet de Oscar

Acolo, departe, arde o luminiţǎ.

Deșirǎm firul pânǎ la ea.
Literele se scurg greu din peniţǎ,
dar sigur vom lega șirul… cândva

Trei fenomene

            Nu m-aţi vǎzut cu gǎleţi de plastic, pui congelaţi, pungi de mǎlai, zahar si ulei de floarea soarelui împǎrţite în stânga și-n dreapta ca șef de campanie, electoratului iubitor de tennis și de Românica! Iacǎtǎ dovada limpede a prestaţiei singulare, de excepţie a candidatului meu, care aratǎ limpede cǎ nu a arat degeaba pe camp cu racheta, a mai fǎcut ceva mușchi, crescând doi centimetri și în înǎlţime, cum a cerut Ţiriacul cu ochii lui critici de expert în fenomene.

            “Fǎtuca asta ar trebui sǎ înţeleagǎ, cǎ lângǎ fenomenul meu și fenomenul Nǎstase, nu are cum sǎ încapǎ și fenomenul ei. E prea mult, trei fenomene într-o singurǎ teacǎ. Sǎ mai aștepte oleacǎ!”

            Liniștește-te Ţiri frate, cǎ nu-ţi ia locul! Știe doar jocul, atât. Și în plus de Nǎstase are capul pe gât. (El a rǎmas un rebel, dând loburi cu ochi-n soare. E cam tehui. Nu mai are mintea la el. Nu faci joburi la parlamentare cu România Mare! Grijǎ de dumnelui!…)

Dilema nouǎ, dilema veche

            Ce mi-aș fi dorit ieri? N-aș fi mers nici pânǎ în Crimea, nici pe urmele șterse de pe radare ale boeingului companiei Malaysia Airlines, mai degrabǎ aș fi fost tentat sǎ privesc mulţumit cum se adunǎ îngerii în Piaţa Universitǎţii, la statui, sǎ-l gratuleze pe Andrei Pleșu cu susţinerea lor. Despre îngeri (Humanitas 2003)mi-am spus propria pǎrere într-o carte de poezie Bursa îngerilor, o cǎlǎtorie în lumea formelor(Meridiane 1974), neînsemnatǎ pentru mulţi, dar însemnatǎ pentru mine. Se impunea acum sǎ oferim un preţ potrivit, cum vedem noi ochiul și lucrurile(Meridiane 1986) pentru obscenitatea publicǎ(Humanitas 2004) a celor care au murdǎrit limba pǎsǎrilor (Humanitas 2004) în nedorita îngǎimare a huhurezilor și ciuvicelor, pǎsǎri de noapte croncǎnind în emisiunea pastorului protestant al rǎului.

            Mi-aș fi dorit sǎ depǎșim comediile la porţile orientului (Humanitas 2005) și în întâlniri și portrete, faţǎ cǎtre faţǎ(Humanitas 2011)  sǎ vorbim despre frumuseţea uitatǎ a vieţii(Humanitas 2011). Dar în dialoguri de searǎ(Harisma 1991), aceleași transformari, inerţii dezordini(Polirom 2002), note stǎri zile(Humanitas 2010), aceleași chipuri și mǎști ale tranziţiei (Humanitas 1996),fǎrǎ nimic pitoresc și melancolie(Univers 1980) mioriticǎ, specificǎ.

            Mi-aș fi dorit un numǎr mai mare de participanţi, mǎcar cât cei pe care i-a scos în stradǎ acciza lui Bǎsescu sau a lui Ponta, mǎ rog, ce mai conteazǎ a cui a fost mișcarea popularǎ? Din pǎcate n-am descoperit, privind la televizor cele doar câteva sute de oameni, sensurile metafizice ale crucii (Humanitas 2007)și nici mǎcar parabolele lui Isus(Humanitas 2012).

            Rǎmâne întrebarea minima moralia(Cartea româneascǎ 1988), dar eu, cel care scriu aici, eu unde eram?

            Acesta e un extras decodificat printre rândurile jurnalului de la Tescani (Humanitas 1993), stând la geam...

Doar o semifinalǎ pierdutǎ sau Halep merge mai departe

            E bine cǎ am coborât pe pǎmânt. Puteam sǎ rǎtǎcim prin livezile de portocali și îmbǎtaţi de miresme( Oare cum miros florile de portocali? Trag nǎdejde, mǎcar tot atât de divin cât livezile noastre de meri înfloriţi…), sǎ credem cǎ Simona Halep este un înger ce își poate împlini toate visele. Azi-noapte începând cu ora trei și jumǎtate s-a dovedit cǎ îngerul e om ca noi, cu slǎbiciuni, limite și aripi ce se pot frânge, chiar dacǎ și-a câștigat între zei, pe merit, pașaportul de libertate.

          A fost sǎ fie sǎrbǎtoarea polonezei Agnieszka Radwanska, una dintre surori. Istoria s-a scris în zori altfel decât la Doha. Paginile gloriei erau încǎ verzi, dar mai și pierzi, te mai îndoi, mai bei și pelin uneori, sǎ te bucuri deplin când sorbi din licoarea victoriei apoi.

            Pânǎ în vârf nu mai e mult de urcat, doar patru trepte, e atât de aproape. Nerǎbdarea e mare, dedesubt sunt hǎuri adânci, pete în soare, capcane-n tot locul, ape repezi izvorǎsc din stânci și-ţi poate juca festa, norocul. Nu te pui cu jocul!

            Tragem nǎdejde nu va coborî ștacheta și va ajunge sǎ-și atingǎ steaua cu racheta.

Club A. CORNEL CHIRIAC. Fragment de Metronom. Albastrii.

ArXpert. Petre Anghel 70.

         La vernisajul unei expoziţii, vorbitorii, critici de artǎ, dupǎ ce au furat din privire culoarea și cǎldura  tablourilor, o amestecǎ și o reproduc în cuvinte meșteșugite oferind o viziune separatǎ, care rareori se întâlnește cu cea originalǎ a autorului, sau cu propria ta pǎrere pe care ţi-ai cuibǎrit-o discret ca spectator, într-o lecturǎ ca o odihnǎ a sufletului.
          N-a fost cazul asearǎ. Criticii au lipsit. N-au nimerit la numǎrul 45, în Puţul lui Zamfir, la Galeria ArXpert și atmosfera mult mai destinsǎ fǎrǎ ei, nu l-a înluminat așezându-l pe Petre lângǎ Dumnezeu. Ba, dimpotrivǎ! Am vazut ce simplu și firesc se însera cu zâmbetul de mijlociul verii Petre, între oamenii de-acolo. Cu siguranţǎ pe câmpia întinsǎ de la marginea Bǎileștiului, într-un Ierusalim etern, în umbra unui drum, între cer și pǎmânt, ne-a strâns din tablourile lui pe toţi de-au rǎmas fǎrǎ oameni tablourile și ne-a omenit ca pe prieteni, înbiindu-ne cu bucurie sǎ închinǎm un pahar tinereţii lui.
          – Mǎi Tomo, necredinciosule, te vǎd stingherit! Tu n-ai gǎsit o cǎlugǎriţǎ tânǎrǎ s-o mângâi sǎ te împlinești? Aurele, spune-i tu prietenului tǎu și al meu ce mult m-a iubit pe mine Dumnezeu. Și a trecut mai departe.
          La capǎtul serii am plecat cǎtre case, unii mai bogaţi cu un tablou, eu mai bogat cu o carte. Carraria. O citisem cu încântare, dar nu o aveam.

Exista Everest

Sunt inaltimi la care visezi dar pe care nu le atingi niciodata.  Pentru ca nu ai curajul, nu esti pregatit sa escaladezi, iti cunosti limitele, sau te temi pur si simplu fara sa incerci ca ai rau de inaltime. Pe munte nu te aventurezi, nu-l poti pacali, de aceea trebuie sa te gandesti bine cand ai inceput ascensiunea, sa simti sub talpa ca nu-ti fuge piatra de sub picioare.  Altfel muntele nu te iarta.

In viata, dar mai ales in sport, fiecare domeniu isi are Everestul sau. Accept ca nu am diacriticele cu mine, nu sunt acasa, dar nu va pierdeti in amanunte, aveti incredere si cititi mai departe textul chiar daca vi se pare mai greoi, urcati cu mine, cunosc muntele bine si mai ales stiu ce spun.

Cand a plecat de la Constanta, incaltata in adidasi si cu geanta burdusita de rachete, visul Simonei Halep era sa cucereasca muntele.  Auzise ea ca pe platourile inalte, daca ajungi, sunt insirate terenurile de tenis unde puteai sa te masori cu marile jucatoare ale lumii.  Pe culmile acelea nu mai calcase nici o fata de-a noastra.  Numai nebunul de Nastase  reusise si pentru ca venea din alta lume, s-au strans cu toti curiosi in jurul lui, sa asculte bancuri si glume. Si pentru ca acolo se vorbea numai zeieste si rar, ca sa se inteleaga cu ei, i-a invatat romaneste. Drept e ca Nasty al nostru, bijutier inascut, avea har isi alegea cuvintele numai de la origini… si le-a placut.

Cand Simona a ajuns novice la Paris, la prolog cum s-ar zice, campioana la Roland Garros,  mai intai s-a convins ca exista Everest. A dat un lob dinadins si mingea s-a dus ca piatra, cam cat inaltimea muntilor Tatra si nu s-a mai intors. De atunci tot urca muntele. Prima suta, primele douazeci, primele zece, primele cinci, e deja acolo pe platoul inalt. Prima romanca. Se vede Everestul, restul nu mai conteaza

Invataturile lui Tiriac

Tiriac spunea odata, anul trecut cand a inceput ascensiunea Simonei Halep, ca valoarea iti este conferita si tu esti constient ca o ai, atunci cand intr-o zi mai proasta castigi meciurile cu adversari egali tie sau mai puternici, dintr-o anumita inertie.  Cum ar veni,  umbra rachetei tale ar functiona singura, dincolo de racordul ei s-ar deschide ca gura unui monstru adevarat, ca o gaura neagra stand sa inghita  ghemul acela portocaliu si scuipandu-l apoi nevazut in terenul adversarului, oricum s-ar numi el, paralizat, care bietul n-ar mai avea timp sa intelega unde si cum s-a intrerupt logica balistica a mingii.

Si ieri si alaltaieri la Indianapolis, in setul decisiv, dupa cate doua breakuri successive ale adversarelor care pareau sa incheie lupta, Simona si-a amintit cuvintele batranului magician si le-a sorbit sensul descoperind locul unde statea ascunsa apa vie. Se pare ca valoarea romancei noastre a inceput sa se decanteaza frumos. Mai e atat de putin si patrundem in topul primelor cinci tenismane ale lumii, de fapt mai e un singur pas. Bravo Simona!

Radu cel Frumos – file din poveste

           Radu cel Frumos, i-ar fi zis ieri fratelui sǎu vitreg, mai liberal în comportament, trecut ca o fecioarǎ neprihǎnitǎ cu arme și bagaje în iatacul lui Mehmet. Hmm!... Cu bagaje mai cǎ înţeleg cǎ și-o fi luat lenjerie de schimb, dar ce sǎ caute armele în cuibușorul de nebunii al împǎratului tânǎr? Rǎspunsul vine de la sine:

          “Ca sǎ fie cât de cât respectat, mǎcar de ochii presei aservite, adevǎrul istoric...”.

          Cicǎ Frumușelu și-ar fi lǎsat motocicleta dupǎ colţ sǎ nu bage prostimea, corul analiștilor de seamǎ, s-ar fi urcat în copac și ajuns la nivelul ferestrei, ţuști în iatac și n-a mai coborât de-acolo. Aici izvorul istoric scris, nu e prea precis. Unii susţin cǎ înainte de înfruptǎ, la preludiu, s-ar fi dat o luptǎ cu junghere cǎ nu s-ar fi aflat în studiu cine sǎ fie muiere…

          Izvorul oral e mult mai banal.
          Cicǎ un evreu s-a dus la o prostituatǎ:
          – N-am mai fost niciodatǎ pânǎ acum la o prostituatǎ, zice el, o faci cu mine?
          – Da, dar sǎ nu fie prea pervers, rǎspunse ea rușinatǎ.
          – Nu, vreau doar s-o facem cum o fǎceam cu nevastǎ-mea când trǎia…
          – Mi se pare acceptabil… Ia zi cum o fǎceai cu ea?  
          – Gratis!

Dialogul de la urmǎ e doar un asis la pamflet.

Litere albe

          Stau în faţa calculatorului, ca un copac mai stingher cu vârful retezat cǎruia i s-au scurtat toate crengile și din tulpina groasǎ, ici colo, la încheieturi, i-a mai dat câte un lǎstar. Bate vântul cu putere și bradul tânǎr din faţa geamului se smucește și geme. E aceeași senzaţie pe care o am când sunt la Constanţa și vǎd cum izbește marea de zidul bǎtrânului Cazinou.

          Încǎ o rafalǎ și cǎrǎmizile din gelatinǎ verde se vor prǎbuși în apǎ. Dar nu se întâmplǎ, cetina pare cǎ se hârjonește cu vântul și se agaţǎ într-o îmbrǎţișare sǎlbaticǎ de umerii lui. Vântul amuţește câteva clipe topit de patimǎ și se nǎpustește din nou.
          Prea multǎ risipǎ pentru oasele mele cǎrora le-a înmugurit durerea pe la încheieturi, stând nemișcat în faţa calculatorului.           
          Întorc privirea. 
          În ecran au înflorit literele albe ca niște ghiocei pe câmp.