Un critic exigent și liber

Magda Grigore, moderatorea unei dupã-amieze agreabile la Centrul Cultural Pitești a invitat pe rȃnd sã vorbeascã – despre Nicolae Oprea, criticul, universitarul și omul de culturã la ȋmplinirea maturitãții depline, 65 de ani – pe cei aflați pe scenã, pregãtiți sã rosteascã o alocuțiune, dar și pe majoritatea dintre cei aflați ȋn salã, luați prin surprindere oarecum, chiar dacã unii dintre ei se așteptau sã nu fie ocoliți. Pot sã afirm cu certitudine cã pe toatã durata ȋntȃmplãrii, chiar dacã s-a bãtut monedã omagialã din argint, cum se obișnuiește, nu s-au fãcut exagerãri, seria fiind limitatã și de bun simț.

Momentul aniversar a coincis cu lãsarea la vatrã a tȃnãrului pensionar, apreciat profesor și conducãtor de doctorate din Universitatea Piteșteanã și cum nimic nu este ȋntȃmplãtor pȃnã la capãt, cu ocazia respectivã s-a lansat și o carte cu un titlu potrivit. Nicolae Oprea 65. Un critic exigent și liber, ȋngrijitã de fica sa Adriana Lazãr și Dumitru Augustin Doman.

Pe parcursul derulãrii ȋntȃmplãrilor și amintirilor povestite de cãtre prieteni, colegi de catedrã universitarã și doctori sau doctoranzi ale cãror doctorate le-a condus sau ȋncã le mai conduce, au vorbit un numãr mare de scriitori argeșni care au ținut sã fie aproape cu acest prilej de președintele Filialei lor. Nu pot continua fãrã sã fac o remarcã ȋn trecere:

Copleșitor ascendentul feminin al racului! Dupã cȃte doctorițe și doctorandițe erau ȋn salã, eu nu cred cã domnul profesor la catedrã era al dracului, cum se mai zice. Ar fi fost sala goalã!

Personal mi-au plãcut cuvintele pe care le-a meșteșugit Denisa Popescu, punȃndu-i ȋn mȃnã sãrbãtoritului o floretã și numindu-l “spadasinul desãvȃrșit al criticii literare romȃnești”. Pentru sintagma asta Nicolae Oprea ar fi dator cam “47” de cronici! Pare sã nu mai fie atȃt de liber…

Mã uitam la Magda scriind ȋn aer cu bagheta ei fermecatã numele urmãtorului vorbitor și mã gȃndeam dacã ar greși punȃndu-mã ȋn paginã prin ordin de zi, pe mine cel care consemnez aci. Bine cã n-a greșit!

Ce i-ar fi urat un proscris la aniversare unui critic și exeget ȋmplinit, pe deasupra Președinte al Filialei?...

Sã nu se ȋmplineascã ȋn operã, pȃnã cȃnd nu va da și de urma scriitorilor trãitori din parohia sa! 
Exigențã aveți, acum aveți și floretã, de libertate ce sã mai vorbim! 
Doamne ajutã și La mulți ani, cã pensie "ușoarã", E!

5. Fragment Tobȃrlanii. Editia II-a la Gusterele

            – Mǎ Waltere, tu esti un neamţ prost mǎ!

            – Nene Gogule, aflǎ cǎ mǎ supǎr eu într-o zi și poţi sǎ mǎ ceri cât vrei de la conducerea trustului, cǎ nu mai merg cu matale.

            – Ba mergi mǎ Waltere, nu faci ce vrei tu, cǎ nu ești de capul tǎu. Eu sunt conducerea ta! Și stai sǎ-ţi explic pe-ndelete, cǎ avem timp pânǎ la Topliţa, de ce  e capul tãu prost, cu toate cǎ dacǎ stau și-ţi explic nu se mai schimbǎ lucrurile. Vezi tu, dacǎ Hitlerul tãu nu pierdea rǎzboiul, eu eram acu departe pe plaja Monte Carlezã cu ciolanele la soare ȋntinzȃnd uleiul de zeamã bordelezã (bronzul) pe fuselajul de stewardezã ai Mariei pe sub aripi și la ampenaje ȋn locurile alea mai sensibile unde ȋși ține ea capitalu. Nu mai eram aici în camionetul tǎu prǎpǎdit sǎ mǎ zdruncini de mi-au sãrit balamalele. Nu mai cãram materiale de construcții ca sã ridice comuniștii tãi pușcãriile alea de blocuri.

            – Pãi eu sunt de vinã? Nu matale m-ai adus aici pe fundǎtura asta de stradǎ ca sǎ luǎm nu știu pe cine?

            – Waltere, sã ai grijǎ cum vorbești cu ãla pe care-l luãm cu noi, cã eu țin la tine neamț prost ce ești. Chiar dacǎ-l vezi civil sã șii cǎ e de-ǎla de-i curge cerneala din ochi și are urechile fine. Sǎ nu te trezești cǎ-ţi ia mǎsura la pantofi sã-ți punã cãtușe la picioare! Sã-ți vȃnd un pont, cãtușe adevãrate nu exotice, nu te gȃndi nebunule la de-alea erotice! Cã prost cum ești, dup-aia poftești și la vreo  ofițereasã grasã. Prin urmare mucles la vorbã pe drum cã te citesc pe ordin de front.

            Cu o zi ȋnainte Gogu fusese chemat de securistul lui și ãsta ȋi pusese ȋn vedere cã are o treabã ȋntr-o comunã undeva cãtre Sighișoara și vrea sã meargã cu el. De unde aflase pușlamaua asta cã plec ȋn delegație? Bãgami-aș p… ȋn ea de nație cã nu mai poți sã te caci nici ȋn izmene cã miroase.

            –Vezi cã suntem doi nene Gogule!

            – Mareșale, da sã știi cã nu te mai iau ȋnapoi. Vin plin cu materiale.

            Pe drum bineințeles cã ȋn petec și-a dat tot unchiu Gogu. Era un izvor nesecat de bancuri și cu vocea lui cu nimic mai prejos decȃt a lui George Calboreanu, cãreia ȋi altoise un umor natural irezistibil, cu pofta lui de a rȃde ȋnainte de a spune poanta, creind suspansul, nici nu s-a simțit cȃnd au trecut de Brașov și au luat drumul spre Sighișoara. Cel care ȋl ȋnsoțea pe cãpitanul Paraschiv mai gomos și mai puțin comunicativ nu și-a dezvãluit ce hram poartã și ȋși cam strecura rȃsul printre dinți. Paraschiv ne prevenise sã-l lãsãm ȋn pace cã e om cu griji, se ȋnsoarã. Mergea la Criț la sorã-sa sã-i facã ȋntrebarea dacã ea cu sasul ei vor sã-i fie nași. Dacã nu…

– N-ar fi o problemã, cã nu lași omul la greu! Ȋl ȋmpingi sã se nenoroceascã… ȋl ajuta eu! Se molipsise și nașul Paraschiv de la unchiu Gogu.

            – Stai liniștit nene Gogule cã mai stãm cȃteva zile. Nu trebuie sã ne iei. Mai avem o misiune de ȋndeplinit. Luãm și mireasa tot acum cã e de pe aici, mergem ȋn pețit. Mata cȃnd treci ȋnapoi ne iei doar un butoi cu pãlincã.

            – Ȋnțeleg, ȋi facem loc dar nu știu dacã are noroc sã ajungã ȋntreg. Cu neamțul ãsta de Walter prost la volan, mã-ndoiesc! Oãintre lichidul ȋn doage de atȃta clãtinat

            – Nene Gogule, mã opresc, cu jignirile matale nu se mai poate!

Viitorul ginericã se foia pe bancheta din spate.

            Spre searã, cȃnd au ajuns la Criț, Ana și Hans, oameni cumsecade nu știau ce sã punã mai ȋntȃi pe masã. Walter ar fi vrut sã plece, se punea de ȋntuneric pȃnã la Toplița. Ana pe lȃngã Gogu, simțise cã e șefu, scurgea promisiuni din ochi și șoapte. Gogu pișicher simțise și el cã e rost de dans. Sub capotul lejer cu gulerul rãsfrȃnt amușina a mere coapte. Al dracului poet ratat am mai fost clipea din ochi unchiu Gogu.

– Am putea ȋnopta aici la noapte, nu e grabã. Cȃți kilometrii mai sunt?... La Toplița de dimineațã avem treabã.

Hans scosese o sticlã pȃntecoasã cu burta plinã cu pãlincã din beci, spãrsese o ceapã, tãiase felii groase de slanã și plecase sã dea drumul la grãtar ȋn spate. L-a luat cu el și pe Walter dupã ce acesta a tras mașina ȋn curte. Ca sã se asigurã, ciocnirã ȋmpreunã cȃte un pahar privindu-se ȋn ochi: Prost ! Prost ! Și-l dãdurã pe gȃt.

– Hei, v-am spus eu cã Walter recunoaște pȃnã la urmã cã e prost ?

Paraschiv se așezase ȋn capul mesii, deh locul de onoare al nașului și se abonã la pãlincã. Doar ginericã nu se deschidea de fel. O cunoștea pe sorã-sa mai nãrãvașã bãgase de seamã o strãlucire ȋn ochi știutã… (Asta ar vrea sã se f… !) N-apucaserã sã stea de vorbã și, sincer n-ar fi dorit sã-i fie nașã.

– Tovarãșe Gogu haideți sã v-arãt  casa sã v-alegeți o camerã. Sã vã pregãtesc patul dupã ce ne omenim.

– Eu nu sunt comunist și nu sunt tovarãș cu nimeni. Poate doar cu dracu. Anã, dacã vrei sã nu fiu trist spune-mi Gogu și venim.

– Gogule, pintenogule!... Și-au intrat ȋn casa mare cu șase odãi. Parcã Ana ȋși luase cocoș.

Nu s-a lãsat pȃnã n-a luat-o ȋn brațe ȋnãuntru și i-a furat un sãrut. Nici ea nu s-a dat ȋnapoi. Și-a ales ultima camerã care avea dublã ieșire, ȋn hol și ȋn spatele casei.

– Eu dorm aici singur cã sforãi. Și sforãi pȃnã vii sã mã oprești… Ea rȃse

– Pezevenchi bãtrȃn !

Noaptea a fost de pominã. Ajunși la grãtar Hans a adus o gãleatã cu vin roșu din care luau direct cu cãnile de pãmȃnt. Gogu i-a ȋmbãtat pe toți, ridicȃndu-se ȋn picioare umplȃndu-le cãnile și urȃndu-le și noroc, și prost ca sã se simtã bine fiecare.

Cȃnd ne-o fi mai rãu sã ne fie ca acuma ! El ȋși fãcuse suma cȃt ȋi trebuia ca sã rãmȃnã dȃrz. Pãstra mereu cana jumãtate. și ȋși impletea picioarele cu Ana pe sub masã. Piciorul ei desculț ajunsese pȃnã sus. Trebuia sã facã ceva, simțea cã nu mai poate. Ca sã scape de ei și-a adus aminte cȃt de frumos cȃnta ȋn tinerețe cȃntecele lui legionare și-a ȋnceput sã cȃnte. Avea de unde, știa tot repertoriu și-l ȋnzestrase Dumnezeu cu un glas !... Aia doi securiștii s-au retras instantaneu. De fricã sã nu audã cineva și sã cheme miliția. Cum ar fi justificat cã s-a cȃntat ȋn prezența lor cȃntecele alea interzise. Pe Hans și pe Walter, Ana era puternicã i-a cãrat culcȃndu-i pe amȃndoi ȋntr-un pat ȋn prima camerã. Gogu a continuat sã cȃnte din ce ȋn ce mai frumos și mai ȋncet pȃnã o datã n-a mai cȃntat.

Dimineața fratele Anei s-a trezit primul. S-a dovedit cã nu fusese atȃt de beat ca sã nu ȋnțeleagã ce se ȋntȃmplase. Cȃnd a simțit mișcarea, Gogu a ieșit afarã pe ușa din spate. Ȋntre timp a ajuns și miliția.

– Nu e nevoie sã ȋntocmiți proces verbal! S-au legitimat amȃndoi. E omul nostru doar cã s-a ȋmbãtat și a fãcut puțin scandal. Avem noi grijã. Milițienii au plecat cam nedumeriți

– Mareșale mã ierți ? am greșit !...

– Nene Gogule cred cã te-ai tȃmpit. Acum dupã ce toatã noaptea te dãduși ȋn spectacol de aflã miliția trebuie sã fac raport. Unchiu Gogu se uitã la Walter cȃt era de mahmur.

– Mãcar pȃnã plecãm la drum, unde e Ana sã ne facã o cafea!

– Știu eu cine s-a culcat cu ea? Hans care nu ȋnțelegea nimic se dãdu rotund.

– Mã duc s-o scol, doarme ȋn camera din fund. Gogu cuprins de griji filozofã pentru sine. Dacã pui la inimã, toate au un cost!

–  Nu ți-am zis eu bine mã Waltere cã ești prost!?...

4. Fragment Tobârlanii. Editia II-a la Gusterele

            Nu ştiu dacǎ cititorul acestei cǎrţi va gândi ca mine. Încerc sǎ mǎ dumiresc şi dacǎ  personajele mele schiţate, se pot aşeza comod într-un roman. Am amestecat planurile, n-am pus personajele sǎ relaţioneze destul, alteori au relaţionat nefiresc, nu le-am conturat suficient ca tipologie, ca epicǎ, psihologie etc. Recunosc uneori am amestecat stilurile, timpii istorici şi cei ai povestirii, spaţiile, am inclus şi un metaroman, nu-i prea mult? Fǎrǎ o succintǎ organizare!... De parcǎ am avut numai dubii, nu şi idei.

            S-ar crede cǎ nu am depus nici un efort sǎ salvez lumea Tobârlanilor, în declin.

..............................................

Am lãsat dosarul din mȃnã flexȃnd picioarele și legãnȃndu-mã ȋn balansoar. Copil fiind ȋncã aveam repere. Mã trezeam buimac ȋn cãruțã cȃnd soarele de-abia rãsãrise. Veroana, mama, tata și unchiu Petre ne luau cu ei ȋn luncã la vreme de sapã. Tata mȃna boii din picioare șfichiuindu-i cu vorba. Hãis, Vȃnãtule! Plãvane, cea! Burtilã Maria și eu, nu aveam sape, pãșteam boii și ne jucam purceaua ȋn umbra nucului. Cȃnd se punea vipia, ne rãcoream la rȃu. Cu cine sã rãmȃnem acasã? Mama-mare Lina nu-și mai putea mișca picioarele, sã aibã grijã de noi.

Ȋn fața covergii tata oprea boii, se dãdea jos din cãruțã și ȋi ducea lui tata-mare ulciorul cu apã proaspãtã din fȃntȃna lui. Apoi ne lãsam ȋn dreapta pe drumul zãvoiului, cam pȃnã ȋn dreptul nucului. Aveam acolo fiecare familie cȃte o jumãtate de pogon de la ãl bãtrȃn. Rȃndurile lungi de porumb se ȋntindeau pȃnã sub garã. Nilã ȋși avea și el locul lȃngã noi, dar nu ne potriveam niciodatã la sapã ȋn același timp, ai lui grãbindu-se, avȃnd terenuri și la Guia, și ȋn alte pãrți. Tanti Leana și țața aveau terenul lipit de cel al lui tata-mare ȋnvecinat cu izlazul unde pãșteau vitele, pȃnã la rȃu. Ceilalți frați mai domni Gica și Gogu n-au avut se pare pretenții la pãmȃnt, iar Nicolae la ȋmpãrțire n-a fost prezent ...

Ne ȋntorceam seara și mãrturisesc mã minunam de glasul ȋmblȃnzit al lui unchiu Petre (el dezjuga boii de la cãruțã) și de tandrețea cu care-i țesãla și-i adãpa ȋnainte de a-i bãga ȋn grajd.

Duminica în straie curate, mergeam la biserică. Uneori mai scăpam din vedere închinarea icoanelor sub privirile încruntate ale ãlui bãtrȃn. Ne reȋntȃlneam la horă Devale, sau ȋn parc la un meci de fotbal, după ce sorbeam zeama aceea gustoasă cu bobiţele de grăsime înflorind pe deasupra în castronului smălţuit. Grăsimea o lăsase din belşug în tuciul imens aşezat pe pilostrii fiertura vreunei orătãnii sacrificate pentru sfânta zi lãsatã de la Dumnezeu pentru tihnă.

Distribuţia bucăţilor era riguroasă. La masa copiilor ajungeau măruntaiele: aripile, pipota şi ficaţii. Ciortanele şi pieptul se cuveneau bărbaţilor, stâlpii casei – de obicei înmuiate în mujdei de usturoi. Femeile îşi disputau spatele, gâtlejul şi ghiarele şi cea care era de rând la servit dintre Veronica și mama, îşi păstra pentru sine ca pe un trofeu, târtiţa.

Oare ce ne-a cutremurat ȋntr-atȃt edificiul domestic? Cine ne-a rãscolit organismul ca o cȃrtițã, ca un cancer latent? Lãcomia, banul, pãmȃntul sã fi fost viermele de oțel ce ne-a rãzvrãtit neamurile?

Îmi închipui semeţia în capul mesei a lui tata-mare când reuşea să-i strângă în jurul lui pe toţi cei opt copii în viaţă pe care-i avusese cu maica Lina. Obiceiul era mai vechi. Eu nu i-am prins niciodată pe toţi. Ionel după ce se însurase cu tanti Aurica nu prea catadicsea să coboare pe Priba, nu putea să-şi lase cârciuma. Se dãduse cu totul de partea Dogarilor.

Gica, luată de vârtejul vieţii, pe val cumva, prinsese un vânt bun la pupa şi nu-şi putea lăsa jos pânzele, n-avea cum să-şi părăsească corabia.

Gogu, cobora din tren şi la braţ cu Tanţi o sprijinea pe tocurile ȋnalte (provizorie era ea din firea ei), sã nu-i zboare pălăria uriaşă albã ȋn praful drumului. Ajungeau tot mai rar... și se plȃngeau de ce desființaserã comuniștii la garã serviciul șaretelor, cum era odatã.

Ceilalți, fiecare cu necazurile lui. Ce s-o fi schimbat ȋntr-atȃt, de unde atâta încrâncenare  că doar nu democrația popularã ne-a învrăjbit în asemenea hal! Cel mai puţin aproape de loc nu-l regăseam acolo la masã pe unchiu Nicu.

3. Fragment din Tobârlanii. Ediţia II-a la Gușterele

Briza  toamnei învârtoşează şi încreţeşte albastrul întins al mării. Soarele strecoară ultimele mângâieri sub piele, în timp ce nisipul biciuie insistent potolind arsura. Vara şi-a retras de pe plajă boxele şi pescăruşii recuceresc teritoriile pierdute dansând cu valurile.

O chemare stranie ne-a urcat din Bucureştiul îmbâcsit în maşina care n-a încetinit pe autostrada lejeră, preţ de două ore până la Mamaia. Nu mai respirasem aerul sărat niciodată în octombrie. Apa era destul de caldă, dar puţini curajoşi se încumetau să-i spargă platoşa răzvrătită.

Nepotul meu Alexandru a luat în stăpânire plaja alergând după pescăruşi. Am încercat să-l provoc arătându-i o meduză ce abia de-ar fi încăput într-o farfurie, dar gelatina aia rotundă nu i-a trezit interesul. Perechi de îndrăgostiţi sau de pensionari se scurgeau pe lângă noi într-o singură direcţie, spre debarcaderul intrat adânc în mare. Un vaporaş îşi culegea ultimii pasageri.

M-am oprit pe o bancã scoțȃnd din ruxacul cel aveam alãturi Gușterele. Mã bãtea gȃndul sã revin asupra cãrții. Participasem cu ea la concursul Augustin Frãțilã. Nu e greu de bãnuitt cǎ romanul meu, deșii a participat, nu s-a numǎrat printre protagoniștii calificaţi în ultima etapǎ. La premiul pus în joc, 10000 de euro, era greu de crezut cǎ ar fi putut face faţǎ. Mult mai bine așa! Altfel cu ce prǎjinǎ sǎ mai ajungi la nasul unui Guștere nebun și sã vrei sã-i aplici operații estetice? Cȃnd l-am predat la editurã l-am subnumit schițe de roman dar editorul m-a contrazis cã e un roman ȋn toatã regula.

          Intenţia mea, îndrǎzneaţǎ și miza cȃnd l-am trimis la concurs a fost cã în condiţiile de lecturare obligatorie, Gușterele meu sǎ-l muște de mânǎ pe vreun critic la jurizare, dupǎ care, sǎ ies în piaţǎ și sǎ strig în gura mare cǎ reptila aia era bolnavã de ebola. Având în exclusivitate istoria bolii, speram sǎ fiu consultat, bǎgat în seamǎ...

          Am urmǎrit presa din ultimele luni. Nu s-a scris nicǎieri cǎ vreun critic s-ar fi îmbolnǎvit. Ori ebola se vindecǎ subit la reptile, ori romanul meu n-a fost citit!

            Cât adevǎr și câtǎ ficţiune? Mǎsura este imposibil de cuantificat atâta timp  cât bunicul Tobârlan, personaj cumva mitic, atunci când urcǎ la cer negociazǎ cu Dumnezeu sǎ-i aducǎ acolo coverga și pǎmântul din luncǎ, înconjurat de râu. Și sǎ-l lase sǎ-și adune toate neamurile pe insulǎ, fǎrǎ sǎ se amestece în treburile lui.

            Cât adevǎr și câtǎ ficţiune în prezenţa Mariilor, imaginare sau nu, mereu altele care îl însoţesc pe autor cu nepǎtrunsul mister. A nu se cǎuta legǎturi incestuoase la Crucea de Piatrǎ în cer! Citiţi cu atenţie, ele nu existǎ.

            Personajele adevǎrate sunt prototipuri pe care copilul și mai târziu scriitorul le percepe într-un continuu declin. E un spaţiu în care rǎtǎcește sprijinit de amintirile lui, dar și ale altora, pentru a se construi pe sine neînplinit cum se vrea  și cartea pânǎ la sfârșit. Descoperǎ la un moment dat dosarele unor personaje la CNSAS, dar se grǎbește. E un refuz al comunicǎrii cauţionat de guștere, al carui rol nedefinit, are darul sǎ rupǎ legǎturile dintre lumi.

            Nu aici în aceastǎ carte se întâmplǎ, cum i se promisese, sǎ poatǎ sta de vorbǎ faţǎ în faţǎ cu personajele sale și nici sǎ dea de urma Tobârlanilor, manuscrisul pierdut scris de tatǎl sǎu care se grǎbise sǎ moarǎ.

            Finalul romanului se frânge ca o promisiune cǎ se va reveni asupra lui.

Stau în faţa calculatorului, ca nucul stingher din mijlocul luncii lȃngã coverga lui tata-mare cu vârful retezat de trãznet cǎruia i s-au scurtat crengile și din tulpina groasǎ, ici colo, la încheieturi, i-a mai dat câte un lǎstar. Bate vântul cu putere și bradul tânǎr din faţa geamului se zmucește și geme gata sã se rupã. E aceeași senzaţie pe care am avut-o la Constanţa cȃnd am vãzut cum izbesc valurile zidul bǎtrânului Cazinou pãrãsit. Și la București apartamentul copiilor e ultimul la etajul patru cel mai aproape de cer.

            Încǎ o rafalǎ și cǎrǎmizile din gelatinǎ verde se vor prǎbuși în apa care se varsã de deasupra și nu se mai terminã. Dar nu se întâmplǎ, cetina pare cǎ se hârjonește cu vântul și se agaţǎ într-o îmbrǎţișare sǎlbaticǎ de umerii mei. Vântul amuţește câteva clipe și se nǎpustește din nou.

            Prea multǎ umezealã pentru oasele mele cǎrora le-a înmugurit durerea la încheieturi stând nemișcat în faţa calculatorului.

            Întorc privirea. În ecran ȋncep sã înfloreascã literele ca niște ghiocei pe câmp.

2. Fragment din Tobȃrlanii. Ediția a doua. Gușterele

Nota pentru Alin: 

Dacă reuşesc să termin edidiția a doua la Guşterele, promit  să lansez Tobârlanii cu ocazia evenimentului vostru de la Casa Dogarului Arena

                              *

            Înainte să bat la uşa unui alt iglu, am auzit un semnal sonor şi vocea tatălui meu prezentându-şi emisiunea locală pe un ecran uriaş. Întâi ceva ca o muzică a sferelor. Parcă se înviora ţâşnitura apei în arteziene. De undeva apăruseră fluturi albi şi albaştrii, se prinseseră cu stropii strălucitori într-un dans. Tata arăta pe ecran, cum nu-l văzusem niciodată. El îşi alesese ȋn cer o vȃrsta pe care n-o apucase ȋn viata normala. Ȋn plină maturitate, 55 de ani. S-a putut asta cu o dispensã. Era avocat o meserie pe care i-o sugerase tata-mare, dar pe care eu personal nu am stimat-o niciodată. Nu puteam ȋnțelege cum dreptatea se putea ȋmbrobodi cu abilitãțile avocãțești. Luase de la ăl bătrân servieta şi el singur avea îngăduinţa să treacă peste râu pentru litigii. Vocea îi rămăsese neschimbată.

            Citea un fragment din romanul său, Tobârlanii. Semăna cu un decupaj dintr-un jurnal de familie. Acţiunea era cursivă, se întâmplase recent. Văru-meu Cornel era eroul acelor pagini. Povestea era ciudată, dar textul te captiva ȋndeajuns.

            Cornel intrase de curȃnd pe insulã cu vârsta de după căsătorie. La atras de la ȋnceput cârciumă din igluul lui Nilã. Pe firma luminoasã se putea citi Cȃrciuma Dogarului, însǎ aprovizionarea cu alcoluri era o treabă anevoioasă ȋn condițiile date. Nilã meşterise din te miri ce alambicul, numai cǎ nu avea ce sǎ distileze în el. Ȋntr-o parte de luncǎ Nicolae plantase tot felul de pomi, dar nu erau încǎ pe rod. Din cartofi fermentaţi, reuşise un fel de whisky. Ȋn cârciuma intrau şi femei, căci în igluul din făţă, Miţa deschisese stabilimentul Crucii de Piatră şi curtezanele, în pauzele prelungite şi-ar mai fi clătit gura sporovăind. Lipseau fructele pentru lichioruri, cum lipseau şi clienţii dincolo, peste drum.  

            Partea periculoasă a afacerii, aprovizionarea cu fructe i s-a părut lui Cornel că-i stă la îndemână şi el a intrat în parteneriat cu unchi-său Nilã.

            A trecut râul şi nu departe a descoperit o livadă cu pomi exotici, portocali, migdali, lămâi. Din când în când poposeau cetele zgomotoase ale îngerilor, se înfruptau şi plecau în drumul lor mai departe. Cornel şi-a umplut rucsacul revenind, încă o dată şi încă o dată, iar la un moment dat nu s-a mai întors. Îngerii gardieni l-au închis. Încălcase normele locului şi consemnul dintre Tobârlan şi Dumnezeu. Tobârlan nici nu a vrut să audă, n-a dorit să intervină. De la o vreme nu-i mai putea ţine în frâu. L-a lăsat pe Cornel să-şi facă pedeapsa. Nimeni nu avea ce să caute dincolo de râu.

De aici ȋncolo tata avea un rol principal. Îşi terminase romanul şi ȋncheiase și lectura lui pe ecranul mare care se vedea din orice parte a insulei. Ȋn fața mea citise ultimul capitol cu finalul deschis. Nu putea sã-l lase așa!

           Ȋnaintea unei pauze de publicitate, la sfȃrșitul emisiunii, ne-a anunțat cã lucreazã asupra epilogului și are deja cȃteva idei. Dar ȋn primã instanțã, e important sã convingã jurații la tribunal și sã-l scape pe Cornel de condamnare. Pledase pe vremuri ȋn Merișani pentru colectivizare, așa ȋi ceruse funcția de secretar la sfatul popular. Nu faci ȋntotdeauna ce vrei! Acum trebuia sã pledeze pentru libertatea lui Cornel. Nu-și fãcea din asta un titlu de glorie, dar prezența lui Cornel ȋn studio ȋn dezbateri era obligatorie. Conta fiecare opinie! Nu se admitea nici o lipsã! Ȋn fond Cornel nu fãcuse de capul lui, așa ȋnaintau vremurile, cu strȃmbãturi.

           Ca autor, Toma putea sã decidã asupra finalului cãrții sale, dar epilogul cu siguranțã va avea urmãri. Situația pe insulã devenise tensionatã. Prea grea și importantã decizia ca sã-și i-a asupra lui toatã rãspunderea. Ȋi va strȃnge pe toți Tobȃrlanii ȋn studio ȋntr-o Conferințã și vor hotãrȃ ȋmpreunã ȋn transmisiune directã, ca sã rãmȃnã mãrturie, ce vor face cu Tobȃrlan ãl bãtrȃn. Nu se mai putea trãi așa cu el! Se retrãsese ȋn coverga lui ca ȋntr-o chilie, suferind pentru toți.

Refuza mȃncarea, bãutura, nu-i trebuia nimic! Devenise o umbrã ce-i urmãrea ȋndeaproape pe toți ai lui, mustrȃndu-i și amintindu-le cã fericirea nu e veșnicã nici mãcar aici. Se credea Dumnezeu, dãdea edicte, stabilea reguli pentru insulã, le trimitea lui Toma sã le citeascã ȋn emisiune, se purta ca un dictator comunist. Nu mai ȋnjura de Cristoși! O luase razna, nu mai era ȋnțeleptul ce se dovedise pe pãmȃnt.

          De la un moment dat atenția lui Toma fu prinsã de ce se ȋntȃmpla la publicitate. Nu mai vãzuse reclama. Cuvintele se insinuau ȋn ecran pe fondul unor imagini care i se pãreau cunoscute.

          "Momente de Ogradã", este prima ediție a unei conferințe anuale despre tradițiile si locurile Merișanului, despre responsabilitatea lucrurilor care ȋți plac, despre familie și despre prieteni adevarați.

          Anul trecut am avut o ediție, sã-i spunem, pilot. Cei care au venit știu cã a fost despre muzica bunã, mȃncare la ceaun, vin curat tras ȋn oale de pamȃnt, pe care ȋl bei pȃnã dimineața si nu te doare capul, despre copiii care s-au jucat pe deal ȋn timp ce rockul se imprietenea cu satul.

        Totul ȋntr-o ogradã mare și, cel puțin, foarte frumoasã.

        Anul acesta va fi și mai bine, pentru cã așa sunt ȋntȃlnirile ȋntre prieteni: de fiecare datã mai bune.

        Mai binele acesta va fi fãcut de muzica celor de la ROA, RELATIVE, The Kryptonite Sparks si DJ Jiji. Surpriza este ca nu doar vor cȃnta, dar se vor ȋntrece ȋn gãtit alãturi de neȋntrecutele Maria și Nadia. (Maria, iarãși Maria, care dintre Marii?)

        Da, și mai avem vin d'ãla bun, dar si multe altele.
Sã nu uitãm, conferința noastrã este un eveniment al ȋntregii comunitãți a Merișanului și tot efortul acesteia trebuie recompensat pe masurã. Altfel spus, conferința noastrã va deveni anualã dacã ea se va putea susține singurã. 

        Accesul, ȋn limita spațiului oferit de ogradã, se face pe bazã de bilet, dupa cum urmeazã:

        75 de bilete la prețul de 150 lei care include accesul in ograda + cazare.

        100 de bilete la prețul de 100 de lei care include accesul ȋn ogradã, fãrã cazare.

        Parinții cu copii sub 14 ani (vai, cȃt or sa se mai joace prin ogradã ȋn timp ce pãrinții se bucurã de atomsferã), primesc acces gratis pentru cel mic.

        Detalii despre cum puteți achiziționa bilete la:
alin@dark-side.ro
alin.voica@inyourmind.ro 

        Ia uite de ce sunt ȋn stare nepoții Tobȃrlanilor! Locul nu e altul decȃt Cȃrciuma Dogarului din ograda lui Nilã. Acolo pare a fi Raiul, nu aici la noi pe insulã! Fãrã muzicã bunã, fãrã mȃncare la ceaun, fãrã vin curat tras ȋn oale de pãmȃnt, pe care ȋl bei pȃnã dimineața și nu te doare capul.

Ȋn Studioul principal Toma construise deja decorul. Nouã grãmezi de pietre ȋn fațã, iar ȋn spate la circa 20 de metri fȃntȃna lui Tobȃrlan cu gura decupatã ȋn peretele de ciment cȃt sã ȋntre coferul. La mijlocul distanței dintre pietre și fȃntȃnã, plasase un scaun cu trei picioare ca cel al Oanței. Deasupra fȃntȃnii, dealul prãvalit pe care se ghiceau terasamentele lui unchiu Nicu.
Grãmezile de pietre erau egale. Rãmȃnea ȋncurcatã treaba cu anii. Cum sã aduci personajele la aceeași vȃrstã? Nu era ușor, dar la dimensiunile astrologice, cerești, se putea orice cu puținã ȋnțelegere din partea Tobȃrlanilor ãștia ȋncãpãțȃnați!

Timpul de uriaș al lui Horia

Se zice cã ȋn ținuturile noastre mitice au trãit uriași. Argedava, Roșia Montana, Ardeu. Legendele și poveștile noastre tradiționale sunt pline de personaje urieșești titani care, ori se bat cu zmeul facãtor de rele oamenilor, alungȃndu-l, ca uriașul Novac( celebra Brazdã a lui Novac ce strãbate Cȃmpia Romȃnã n-ar fi altceva decȃt urma zmeului pus pe fugã de uriaș), ori sunt douã reprezentante ale sexului slab ce ȋși construiesc fiecare cȃte o cetate pe cȃte un vȃrf de munte și observȃnd una dintre ele cã e mai frumoasã a celeilalte, aruncã furioasã cãtre cetatea rivalei cu o stȃncã, retezȃnd vȃrful muntelui cu cetate cu tot, de-a rãmas pȃnã azi Muntele Retezat.( De remarcat slãbiciunea pentru frumusețe și competiția femininã care s-a transmis prin genã sau prin influiențã romȃncuțelor de azi.) 

Nici Strȃmbã-Lemne, sau Sfarmã-Piatrã nu sunt altceva decȃt niște uriași de treabã care au conviețuit ȋn bunã ȋnțelegere cu strãmoșii noștrii. Cu timpul și cȃt se poate de misterios, uriașii au pierit ascunzȃndu-și taina ȋn diverse grote și galerii secrete. Din cȃnd ȋn cȃnd ȋntȃmplarea scoate la ivealã cȃte un schelet de uriaș, complicȃnd greaua misiune a oamenilor de științã de a le ascunde taina și urmele.  

Ȋn viața realã, cea la vedere, s-au ȋntȃlnit de-a lungul timpului uriași mai mici, acceptați din punct de vedere științific. Unul a fost ȋmpãratul roman de origine tracã Maximilian Tracul care susțin istoricii cã avea peste 2,60 metrii ȋnãlțime. Mai spre zilele noastre Gogea Mitu cel mai ȋnalt boxer, un romȃn de 2,42 m era atracția Circului Globus prin anii 1930. A pierit la 22 de ani de o moarte suspectã, dar nu i-a pierit și numele, el a intrat ȋn vocabularul nostru de-aia putem rosti azi mȃndri:

Gogeamite (Gogea-Mitu) performanțã a realizat la Wimbledon Horia Tecãu ridicȃnd deasupra capului trofeul ȋnvingãtorului ȋn proba de dublu ȋmpreunã cu olandezul sãu zburãtor scutierul Julien Rojer.

Astfel ȋl putem trece de ieri pe Horia, fãrã teama de a greși, printre uriașii sportului. Doar Ilie Nãstase a mai avut onoarea sã fie primit dintre romȃni la masa zeilor și tragem nãdejde (trecem peste recentul accident) cȃt de curȃnd, s-o vedem acolo cu coronița pe cap și pe Simona Halep, sfidȃnd statura urieșeascã a titanilor

Și un supliment care se potrivește. Circulã o legendã ȋn Maramureș cã acolo s-ar fi stins ultimul uriaș. El se numea Cingalãu.(aduce cumva cu Tecãu la nume, nu?) “ȋnalt cȃt vȃrful Pietrosu” care avea o fatã frumoasã Rozalina. S-au ȋntȃlnit pe malul Izei cu un grup de oameni printre care cãpetenia daco-romanã Turda Robonban. Crezȃnd cã aceștia sunt jucãrii i-a luat acasã. Rozalina s-a ȋndrãgostit de Turda și dorea sã se mãrite cu el. Bãtrȃnul Cingalãu a simțit cã i se stinge nobilul neam și a pus la cale nunta celor doi.

Atȃt de fierbinte s-a rugat Rozalina toatã noaptea dinaintea nunții, sã nu mai fie uriașã și sã se poatã cãsãtori cu alesul inimii ei, ȋncȃt i s-a ȋmplinit rugãciunea transformȃndu-se ȋntr-o femeie obișnuitã de ȋnãlțimea Simonei. Din unirea lor s-au nãscut strãmoșii moroșenilor de azi.

Tecãu și Simona cȃnd au deschis ochii au vãzut pe fereastrã mai ȋntȃi marea albastrã. Ei par a fi din neam de titani. Stim noi ce urmași ai Cingalãului au coborȃt la Constanța venind din Sãpȃnța și risipindu-și sãmȃnța?...

Semn de Duminica

De școalã nouã

Din abecedarul lui Tomițã

- percepte biblice -

Oleg_07_3acadam_and_eve.275114215_std

Ana are mere coapte.

M-aș urca ȋn pom la noapte

sa le-ncerc gustul divin!

Dacã nu-i cu supãrare

le-aș servi... muiate-n vin!

Ȋncurcãtura zeilor

 

Cele douã sãptãmȃni ale Wimbledonului se apropie de final. Pentru noi romȃnii celebra  competiție pe iarbã a sportului alb a stat sub semnul sibilicei rostiri: Dacã Halep nu e nimic nu e!

Iacã-tã, cã și fãrã prezența agreabilã pentru noi recunosc a Simonei (eliminatã ȋn primul tur), previziunile pesimiste nu și-au gãsit rostul. Vom avea chiar și ȋn ultima zi prezent un romȃn care va lupta pentru trofeu, la una dintre finale și va ține arborat tricolorul romȃnesc pȃnã anul viitor deasupra bãtrȃnului templu.

Acum, dupã disputarea semifinalei romȃnești, știm cã el se va numi Horia Tecãu, dar la fel de bine putea fi și Mergea care mie mi s-a pãrrut a fi fost cel mai valoros dintre cei patru semifinaliști.

Ȋn chestia cu tricolorul, sincer sã fiu, nu m-aș mira dacã englezii ãștia conservatori nu ar avea ca la Roland Garros cutuma cu drapelele naționale, ei fiind mult mai atenți la culoarea chiloților albi ai sportivelor, decȃt la steaguri.

Dar sã revenim la Simona. Unii susțin cã a avut mare noroc și rãmȃne dupã acest Wimbledon, cu toatã contraperformața, tot pe loccul trei ȋn clasamentul WTA. Eu ȋnsã am o altã teorie mult mai credibilã. Nebunul ãla de Tsiparis, prin emisarii sãi bancari, a cumpãrat de la Drãgãșani un butoi cu vin “Casa Isãrescu” pentru ofrandã adusã zeilor, aceștia, sã-i monteze pe greci sã voteze NU la referendum. Ȋncȃntați de licoarea guvernatorului, zeii, protectorii Simonei. s-au ȋmbãtat atȃt de tare ȋncȃt au ȋncurcat-o pe Halep cu Monica Niculescu, conducȃnd-o pe aceasta din urmã din victorie ȋn victorie pȃnã era gata-gata sã intre ȋn semifinale.

Atunci s-a trezit din beție unul dintre zei și a cerut o fotografie. Nu i-a venit sã-și creadã ochilor! Mai erau doar cȃteva mingii și Monica intra ȋn semifinalã!...

Nene Isãrescule, Doamne ce greșealã! Dacã fãceai vinul mai tare, azi conta! Era sãrbãtoare, demisiona și Ponta, neputȃnd stãpȃnii criza de cernealã.

Mai glumim și noi.

Ecouri roşiorene

ARMONII  CULTURALE  ROŞIORENE

                                     

                                                         Domniţa Neaga

În ziua de 26 iunie, a.c., Centrul Cultural din Roşiorii de Vede, Teleorman, a găzduit întâlnirea literară dintre membrii şi simpatizanţii Asociaţiei culturale „ Mileniul 3”, conduse de prozatorul Constantin T. Ciubotaru şi un grup de scriitori argeşeni (la origine, fiindcă acum unii sunt răspândiţi prin ţară şi prin lume), în frunte cu poetul şi prozatorul Ion Toma Ionescu, la invitaţia poeteselor Domniţa Neaga şi Florina Isache.

 „Întâmplarea literară”,  cum ne-a plăcut să o numim, moderată de Monica Tuinea, redactor la Radio Impact din localitate, a fost concepută pe două segmente. Prima parte a cuprins prezentarea scriitorilor roşioreni, o parte dintre ei citind din creaţia personală (C. T. Ciubotaru, George Tutcălău, Cristian Gabriel Moraru, Alexandru Cutieru...). Apoi au fost prezentaţi  autorii argeşeni de către moderatoarea, care, printr-o  documentare minuţioasă, a reuşit să creeze portretul fiecăruia în parte, să comenteze în cunoştinţă de cauză aspecte dintr-o perioadă nefastă a istoriei noastre naţionale, cu influenţă directă asupra unora dintre cei prezenţi. Este vorba de „Dosarul Albaştri” în care au fost implicaţi o parte din scriitorii argeşeni sosiţi astăzi la Roşiorii de Vede, un dosar de urmărire informativă deschis de Securitate, în toamna anului 1971, la Piteşti, împotriva unui grup de tineri ( pe atunci) care începuseră să scrie, dar care în cercul lor restrâns „ comentau duşmănos politica partidului, audiau postul Europa liberă, scriau o poezie sau o proză pesimistă, absurdă, elogiau modul de viaţă occidental...”. Scriitorul Ion Toma Ionescu a scris o carte despre drama trăită atunci, consultând dosarul aflat în arhivele CNSAS, carte intitulată „ Dosarul Albaştrii, Fenomenul Piteşti, 1971”, apărută în 2011 la Ed. Paralela 45, din capitala judeţului Argeş. Cert este că drama trăită i-a făcut să se simtă excluşi dintr-o viaţă normală, dar lăudabil este faptul că au avut tăria de a merge mai departe, de a-şi cultiva talentul cu care Dumnezeu i-a înzestrat, de a scrie cărţi.

Partea a doua a întâlnirii a fost rezervată lansărilor de carte. Scriitorul Ion T. Ionescu a adus cu sine mai multe cărţi de proză şi poezie pe care le-a dăruit cu autograf confraţilor roşioreni, dar lansarea s-a oprit asupra volumului de versuri, „ Norduri”, o carte de poezie pură în care autorul „cultivă un discurs liric ca un imn al neliniştii, născut din perceperea desacralizării ireversibile a lumii, dar şi din căutarea fără sorţi de izbândă a unei soluţii salvatoare...”, după cum comenta, în cuvântul său, Domniţa Neaga. A urmat poetul Aurel Sibiceanu, personalitate recunoscută în lumea literară piteşteană, cu un volum de „ Poeme”, bine primit de critica literară. Venită special din Olanda pentru acest eveniment cultural, poeta Claudia Keuterman Duminică ne-a adus un volum de versuri, sugestiv intitulat „ Viaţa şi moartea în culori şi sunete”, carte apărută cu sprijinul Fundaţiei Cultural-Umanitare „ Millennium III”, Zwolte- Olanda. Poeta Liliana Popa, stăpână pe versul său, scrie cartea „ Stăpână pe tăcerea mea” pe care o aduce în atenţia cititorilor roşioreni. Scriitorul Nicolae Radu şi-a lansat a doua carte de proză, „ Povestiri despre ziua de mâine”, o proză scurtă interesantă, cu deschidere spre fantastic, o carte în care  „şi-a păstrat instrumentele, tenta fantastică şi nota stranie, dar acuitatea observaţiei a mutat-o cumva asupra propriei persoane, dându-ne posibilitatea să-i observăm reacţiile spontane şi imprevizibile în diferite locuri şi spaţii mai mult sau mai puţin fireşti” ( I. T. Ionescu).

Într-un decor consolidat de tăria pietrei de râu prelucrate cu mâinile şi sufletul de sculptorul Costel Păun, înconjuraţi de portrete şi peisaje ale aceluiaşi artist plastic, pe fondul unei după-amieze care a avut toate „ ingredientele” meteorologice: ploaie, fulgere, tunete, soare..., „Întâmplarea literară” de la Centrul Cultural roşiorean a stat sub semnul frumuseţii sufleteşti şi al emoţiei trăite la cele mai înalte cote, fiindcă o parte din cei prezenţi nu se văzuseră de mai bine de patruzeci de ani.

Seara s-a încheiat cu o agapă, unde gazdele şi oaspeţii au socializat, unii au încercat să se cunoască mai bine, alţii, mai în vârstă, au depănat amintiri din anii tinereţii, şi-au amintit de şedinţele de la cenaclul literar „ Liviu Rebreanu” din Casa de Cultură, Piteşti, de revista „Argeş”, din perioada când redactor-şef era poetul Gheorghe Tomozei şi când majoritate celor prezenţi (Claudia Keuterman Duminică, Nicolae Radu, Ion Toma Ionescu, Flori Badea alias Domniţa Neaga...) au debutat publicistic. S-a discutat despre literatura de astăzi, în general, despre proiectele de viitor ale fiecăruia, s-au schimbat adrese de e-mail şi numere de telefon...