Broastairs, un colț de Kent

Orãṣelul de reṣedinţa, unde cu talpa piciorului am țintuit  harta pe pãmânt englez, are pe plajã nisipul brun, foarte fin ṣi un mal înalt, calcaros, pe care dacã vrei sã-l urci ai nevoie de trepte. Trepte largi, într-o traducere aproximativã, sugereazã numele oraṣului, fostã staţiune turisticã înfloritoare într-o vreme, mai de demult. Treptele, coboarã brusc pãnã la nivelul apei care se depãrteazã sute de metri când vine ora refluxului, lãsând în urmã un spaţiu ȋntins, gol ṣi rãmãṣiţele unei vegetaţii de alge moarte, scoici ṣi pietre de calcar ciuruite parcã de viermii de mãtase ai apei sãrate.

Pare cã malul acela e cãptuṣit cu un zid din dale mari de calcar, ȋnãlțat de uriași ca sã ȋmpiedice pirații sã urce pe insulã!  Sã fi fost locul unde vechii corsari ȋși ascundeau comorile prãduite ȋn larg pe corãbiile cu marfã? 
Se mai vãd și acum catacombe ce strãpung calcarul, canale secrete de refugiu și sus deasupra, Bleak House unde locuiește pȃnã azi spiritul uriaș al lui Charles Dickens.

Am fost acolo cu nepoata mea Simina, cea mai frumoasã englezoaicã din Stȃlpeni-Argeș, cu Scott și cu copiii lor minunați.

Salut Jo-Jo! Salut Alfred! Salut prințesã Annie!

Atitudini Halepiene

Asearã s-a potrivit meciul de fotbal dintre Romȃnia și Grecia ȋn același timp cu partida de tenis dintre Simona Halep și Sabine Lisicki. Cum ar zice Toma, nepotul meu: „Foarte tare!...” N-a fost numai o diferențã de fus orar ci o diferențã de abordare ca de la cer la pãmȃnt.

Dacã ȋn nocturna Arenei Nationale tata Puiu scosese pe tarabã ultimele roșii din grãdina proprie, mult prea coapte și borșite pe deasupra, numai bune de stors bulionul din ele, dincolo de Atlantic ȋn cãldura toridã a amiezii douã gladiatoare aprinseserã ȋn miezul zilei focul bengal.

De o parte, schimburi de mingi sclipitoare, unghiuri imposibile, trasoare fulgerãtoare, alãturi de greșeli impardonabile generate de tensiunea concentrãrii și un echilibru oțelit la ȋncheieturi, fãrã fisuri, care nu voia sã se rupã!

Iar de partea cealaltã, parcã bãieții noștrii consumaserã la halbã șampania calificãrii ȋnainte de meci și  legaserã mingea cu ațã albã de coada pisicii ca s-o trimitã ȋn poartã la greci. A dracului curciturã de pisicã dacã a vrut ea sã intre! Degeaba urla generalul la ei.

– Dã mã ȋn ea cã n-o bagi ȋn spital!

– Stai nene Puiule, Tatã-Mic, cã-i un biet animal lovit de tramvai! Mai stai un pic, intrã ea negreșit!...

Și oarba, n-a nimerit.

Felicitãri Simona! Și mai sus!

Bruges, perla flamandã

Așezați pe covorașul fermecat ca pe o insulã cãlãtorim pe roți ȋn fiecare an rulȃnd mii de kilometrii prin lume, sã descoperim uimirile lui Alexandru. Pãstrãm ȋntr-un Nikon imaginile de pe drum pentru ca la sfȃrșit sã tragem linie și sã deslușim dacã ce am trãit a fost realitate, sau fum. Pare cã viața nu te amãgește totdeauna și ȋți aratã cȃteodatã raiul promis!

De data asta am atins cu talpa piciorului Ungaria, Austria, Germania, Olanda, Belgia, Franța și Anglia, iar dupã douã sãptãmȃni ne-am ȋntors ȋnregistrȃnd la bord 7500 de kilometrii. Impresiile ar putea umple sute de pagini, iar miile de imagini ar putea descrie fiecare, povești...

Totul a fost OK, doar ploaia care ne-a ȋnsoțit permanent ne-a fãcut sã ratãm cȃteva obiective. La Amsterdam spre exemplu a fost imposibil sã coborȃm din mașinã. Ne-am ȋncumetat totuși pentru cȃteva cumpãrãturi, iar la Bruges, chiar așa murãturi cum eram, am fi dorit sã urcãm ȋn turnul din piața veche a orașului, cele 366 de trepte, pentru perspectivã, dar nu ni s-a dat voie de parcã urma sã vinã ȋn recidivã potopul lui Noe.

Mi-am adus aminte cum recunoști un belgian ȋnțelept, dupã modul cum se ȋncheie discret la pantof. Concret, pune stȃngul pe scaun și se ȋncheie la piciorul drept. (Un banc din comoara  neprețuitã a Claudiei, prietena mea olandezã de Duminicã.)  Și ȋncã unul: Cicã un marocan și un belgian de data asta isteț, la pescuit, au prins ȋn undițe amȃndoi odatã peștișorul de aur. Peștișorul, ușor ȋncurcat, i-a ȋntrebat pe rȃnd spȃnzurat ȋntre douã plute, ce dorințã sã le ȋmplineascã la fiecare. Marocanul patriot a vrut sã mute primul și a cerut prin urmare un zid ȋnalt ȋn jurul țãrii sale, ca sã-i apere pe marocani de dușmani. Cȃnd i-a venit rȃndul belgianului a grãit:

– Dacã tot l-ai construit, umple-l cu apã!

Probabil de vorba asta au ȋnchis flamanzii și turnul, auzind vorbã romȃneascã s-au temut de ploaie! Aflaserã și ei proverbul, cine sapã groapa altuia cade singur ȋn ea!