Broastairs, un colț de Kent

Orãṣelul de reṣedinţa, unde cu talpa piciorului am țintuit  harta pe pãmânt englez, are pe plajã nisipul brun, foarte fin ṣi un mal înalt, calcaros, pe care dacã vrei sã-l urci ai nevoie de trepte. Trepte largi, într-o traducere aproximativã, sugereazã numele oraṣului, fostã staţiune turisticã înfloritoare într-o vreme, mai de demult. Treptele, coboarã brusc pãnã la nivelul apei care se depãrteazã sute de metri când vine ora refluxului, lãsând în urmã un spaţiu ȋntins, gol ṣi rãmãṣiţele unei vegetaţii de alge moarte, scoici ṣi pietre de calcar ciuruite parcã de viermii de mãtase ai apei sãrate.

Pare cã malul acela e cãptuṣit cu un zid din dale mari de calcar, ȋnãlțat de uriași ca sã ȋmpiedice pirații sã urce pe insulã!  Sã fi fost locul unde vechii corsari ȋși ascundeau comorile prãduite ȋn larg pe corãbiile cu marfã? 
Se mai vãd și acum catacombe ce strãpung calcarul, canale secrete de refugiu și sus deasupra, Bleak House unde locuiește pȃnã azi spiritul uriaș al lui Charles Dickens.

Am fost acolo cu nepoata mea Simina, cea mai frumoasã englezoaicã din Stȃlpeni-Argeș, cu Scott și cu copiii lor minunați.

Salut Jo-Jo! Salut Alfred! Salut prințesã Annie!