Pornografii parlamentare

„Aflat în centrul unor acuzații grave de viol, actorul porno James Deen dezvăluie cum se desfășoară lucrurile într-o companie care produce filme porno cu scene de sex extrem. Totul e permis în culise, scenele de sex continuă și după ce se oprește camera, iar limitele sunt impuse prin așa-numitele safe words (cuvinte de siguranță), pe care actorii le rostesc atunci când totul devine prea greu de suportat.”

Citeam acest pasaj într-un articol pe internet şi mă gândeam cât de mult seamănă situaţia descrisă cu ce se întâmplă de ani buni la noi în parlament. Aceeaşi obişnuinţă căpătată într-o casă de filme porno, ce nu mai poate fi controlată la un moment dat când  scenele de sex extrem degenerează şi nu se mai opresc, continuând în văzul lumii în pauze, la bufet, pe holuri sau în baia comună, căci jucătorii au acces nelimitat la alcool şi la orice fel de jucării sexuale.

Tranzacţiile sunt la vedere, ruşinea, bunul simţ au dispărut de mult; morala parlamentarului, vorbă deşartă; forţarea situaţilor nu are limite pentru că de-aia sunt plătiţi actorii să-şi facă propriile legi şi să forţeze limitele. Paroxismul la care ajung pentru a-şi satisface simţurile şterge graniţa dintre libertate şi viol.

Nu mai puțin de nouă actrițe îl acuză pe starul porno James Deen de viol, în cazul de la care pornisem, pentru că femeile l-ar fi rugat să se oprească şi acesta nu s-ar fi oprit când ele nemaiputând suporta, durere s-au altceva, au folosit cuvântul de siguranţă („roşu” de obicei.).

            Ioan Oltean e un fel de James Deen, iar cuvântul de siguranţă,

degeaba se rosteşte peste tot în Parlament şoptit sau cu voce tare (DNA, DNA!)… Nici realitatea nici filmul nu mai poate fi oprit. Pentru că ei parlamentarii sunt în slujba poporului şi nouă ne place nu-i aşa, să privim filmele porno…

Plai bălai - pamflete politice

Sibiu. Targul de Craciun

Tradiţia familiei e ca de Sfântul Nicolae, ziua lui Laurenţiu, să fim la Sibiu.

În Piaţa Mare, după ce ne-am cazat la hotel şi am reuşit să ne strecurăm pe o străduţă strâmtă, croită pe vremea când SUV-urile încă nu căutau locuri de parcare, oraşul ne-a întâmpinat, ca şi anul trecut, sub o umbrela imensă de steluţe, în locul magic al Tărgului de Crciun.

Acelaşi spaţiu prietenos cu căsuţele poveştilor doldora de dulciuri, cu grătarele  perpelind ciolane rozalii, costiţă afumată şi alte minunăţii porceşti ce se topesc în gură umezite cu un pahar de vin fiert (glintwein), adus în sticle pântecoase de negustori, direct din podgoriile Moldovei; cu langoşi, căluşei şi maşinuţe pentru bucuria copiilor, cu o famfară a Moşilor care cu o anume blândeţe se încălzeau suflând în alămuri o muzică ce parcă venea din străfunduri atemporale şi cu oameni destinşi, afişând pe chipuri bucuria de a se afla acolo într-un oraş străvechi, aşezat să dureze cât va să fie timpul.

Ce m-a impresionat cel mai mult a fost o bătrânică aşezată la o căsuţă să cumpere ceva. Cu o vorbă domoală şi caldă, auzind ce vorbim şi-a lăsat rând şi a mers cu noi prin mulţime să ne arate unde găsim cel mai bun vin.

Dimineaţă după ce Moş Nicolae şi-a lăsat în ghetuţe darurile pentru copii am coborât să mai dăm un tur la lumina zilei şi să negociem amintiri. O ceaţă groasă pondera adâncimea imaginilor Nikonului, ceea ce nu ne-a împiedicat să scormonim cu obiectivul culorile pastelate ale zidurilor.

În piaţă, cu pas sfielnic, am deschis uşa unei biserici. O mulţime de oameni aşezaţi în bănci, nemişcaţi, participau la slujbă. Parcă pătrunsesem într-o oază de linişte pe o insulă luminoasă unde preotul, cu o voce calmă, încărca de energie siluetele acelea adunate să primească binecuvântarea cerească.

Mă gândeam că dincoace de munţi, în bisericile  noastre, s-ar fi găsit o babă să aprindă vreo lumânare, să se foiască printre icoane, sau să şoptească la urechea alteia că văduva lui Ioane al Vetuţii a venit la sfânta biserică cu fusta despicată şi fără batic pe cap. „Nu ştiu de ce părintele n-a zis pâs şi n-a scos-o afară pe stricată! Sau o cheamă la el diseară să-i  facă educaţie… Păcătosul ăsta de ţap tânăr ne face de râs!”

Era atâta linişte şi siguranţă în limba maghiară a preotului, încât am simţit că trebuie să părăsesc insula.

Se făcuse 12 şi-un sfert. Frig afară. Fanfara moşilor încă nu se trezise, dar căsuţele cu bunătăţi erau deschise. Ştiam sigur unde e cel mai bun vin fiert.

Afiş

Aştia de la numărul 9 sunt bolnavi... de poezie

Vagabond sub cerul de beton. Nicolae Radu. A patra carte

Nu ai ocazia întotdeuna să cunoşti un autor cu toate ale sale: viaţă, scriitură, vise! Să-i intri în laboratorul mintal şi să-i pipăi conexiunile derutante; să crezi că l-ai ghicit, şi să se strecoare lunecându-ţi printre degete – decât, dacă el acceptă de bună voie să te ia de mână şi să te însoţească în pădure într-un loc magic, să-ţi arate copacul lui din care vrea să-şi alcătuiască lucrarea, roman sau nuvelă ce-o fi să iasă. Te agăţi de crengi, scuturi frunzele, intri sub coajă de viu şi-ţi poţi face o idee. Poate să iasă un sicriu şi-atunci găseşti un ciocan şi baţi în cuie capacul, sau  ţi se pot deschide ca aripile unei păsări, două coperţi de carte. Îţi vâjâie capul dar poţi zbura într-o călătorie, departe.

Am citit noul manuscris al lui Nicolae Radu, Vagabond sub cerul de beton, mi l-a trimis pe internet. Evident că nu putea să-mi trimită copacul acasă.

De fapt nici nu avea cum să fie un copac. Ar semăna mai de grabă cu o tulpină viguroasă de viţă de vie, înfăşurată pe balustrada scărilor ce urcă desupra gării, căţărându-se ca un legendar vrej de fasole şi ancorând Piteştiul cu un otgon în cerul de beton.

Umbra se scurge leneşă şi fierbinte de pe frunze, se târăşte pe scări în jos ca să băltească noroios pe platoul pieţei, printre tarabele golite de marfă. Scurgându-se apoi dedesubt în canalele cu mirosuri pestilenţiale, emanând din ţevăraia intestinelelor de carton,  colorate în roşu şi albastru, prin care oraşul îşi elibereaza excrementele.

Lâncezeşte şi viaţă, în paginile manuscrisului dar ea colcăia strâmb, pentru că cerul de beton de deasupra funcţionează ca o lentilă de plumb, otrăvind aerul şi transformând in alcool apa imbuteliată in sticle de plastic sus la Petrochimie. Licoarea aceea verde mai mult sminteşte, decât să stingă setea.

O lume declasată cu regulile ei, bătută de soartă în mijlocul căreia s-a rătăcit scriitorul. Erau cu toţii acolo, Jimy cu câinele lui şchiop Florea, Moşu, fostul şef de gară, Piticu’ cu fetele, Turcitul şi Bǎlanu’ tovarǎşi nedespǎrţiţi la beţii şi la furturi, Pardaian vǎtǎful peste cerşetori cu nelipsita lui slugǎ Cimitir - cel care caftea datornicii - Paloma lângǎ paraliticul Dudu, Isaura, Michiduţǎ, odatǎ campion naţional la lupte…

Nicolae Radu face cu personajele sale un târg. Le va împrumuta limbajul colorat şi frust, iar în schimb, îi va învăţa să-şi ţină echilibrul, să se caţere pe tulpina de viţă de vie încolonaţi, până sus aproape de cerul de beton şi acolo să primească pe rând aripi de îngeri.