Euro 2016. Ghenea şi Girroud

Mi-aş fi dorit ca fotbaliştii români să ţeasă în nouăzeci de minute pe Stade de France pânza de in pe teren şi să coasă o iie, cu pieptul brodat în şiruri colorate, cu altiţă bogată şi benzi la mâneci, cu paiete şi fir de aur să-i lăsăm cu gura căscată pe franţuji şi cu dorinţa mărturisită să vrea să înveţe limba română.

Numai că Tata Puiu s-a gândit până să fluiere arbitru, în ultimul minut să le facem cadou francezilor iia cu o româncuţă cu tot în ea. La chemat pe Tătăruşanu şi arătându-i-o pe Mădălina Ghenea în tribună l-a trimis să-i explice divei planul tactic. Mădă a intrat în joc, nu s-a lăsat greu convinsă şi practic şi-a tras bluza peste cap pe loc, cu lumina aprinsă, dezgolindu-şi sânii să îmbrace iia. A văzut galeria şi a strigat într-un glas: „Apără Tătăruşanu!” Tătă, văzând sânii goi i-a acoperit cu mâinile lui mari şi moi… ca să nu dea din casă! Arătând lumii că ne pasă!

În timpul ăsta Olivier Girroud a strecurat mingea în plasă.

Andonele şi Madonele, sau Tata Puiu bate cuiu

Tableta zilei în alb şi negru

Am avut norocul să văd în viaţa mea bucuria şi frumuseţea fotbalului, să iau contact cu el direct, în stare pură pe stadionul din Trivale, urmărind cu încântare fentele Gâscanului făcându-şi loc elegant ca o lebădă într-un cârd de gâşte. Remarcaţi vă rog, mi s-a părut puţin spus un gâscan într-un cârd de gâşte!

De asemeni, la televizor am putut să urmăresc escadronul de cavalerie al Stelei în perioada de glorie, îngenunchind marile fortăreţe inespugnabile ale Europei. Dar mai ales am avut ocazia să văd naţionala extraterestră a României condusă de Hagi pe pământ american, dând cu piciorul şi risipind o uriaşa performanţă, când portarul Prunea în loc să prindă balonul, s-a crezut deja în vacanţă. I s-a părut că ce-i zboară deasupra capului, nu-i minge, ci un rotocol de puf de păpădie şi ca-n copilărie a suflat în el. Atunci s-a oprit vraja şi a văzut că lampa se stinge…
Azi începe Campionatul European de Fotbal şi avem onoarea să deschidem Marele bal în meciul cu Franţa. La fel ca într-o poveste nu poţi ştii dinainte ce este, că mingea e rotundă.
Trag nădejde că Tata Puiu va înţelege să lege şireturile de la ghetele fotbaliştilor noştri cu fundă de jantele autobuzului, tras între bare! Să se dezlege uşor… când scapă norul în soare.
Hai România!

Vestea bună e că franţujii nu şi-au luat BENZEMA în rezervor şi oricum Dusterul nostru Andone, nu prea dă rateuri la Madone de când s-a ras. Şi înţeleg, nici Alibeg nu mai e gras!

E şansa voastră băieţi!

Puteţi ieşi eroi glorioşi pe mama lor de cocoşi! Sau ne putem urca noi pe pereţi… Alegeţi ce vreţi să iasă bine la numărătoare! Şi dacă se poate, fără PSD la parlamentare…

La un clic distanta

La un clic distanta este libraria

Librarie online

Mârţoaga lui Făt Frumos

Somnul raţiunii a născut monştrii. Aproape nu mai e nimic de făcut. Şi dacă cineva crede că PNL-ul îşi va asuma umilinţa şi va cere clemenţă naţiunii pentru visul urât, devenit realitate peste noapte, se înşeală. Ar fi o mare plictiseală şi o demenţă.

Olecuţă de răbdare şi vom vedea că viaţa e mai absurdă decât cântăreaţa cheală. Doar câteva zile şi dezastrul va ieşi din ceaţă cu impertinenţă ca un astru victorios şi cerul roşu va deveni iar albastru.

Cei doi copreşedinţi se vor plimba mândri cu mârţoaga pe străzi, Alina călare şi buldogul pe jos. Vor aşeza scaunele în pieţe pentru gură cască şi precupeţe şi vor povesti, mai mult doamna, cum aşteaptă ei toamna cu tava pregătită cu jar pe săturate şi cum mârţoaga se va scutura de păcate şi va deveni armăsar!

Măi dragilor, cine plăteşte daunele, nu vedeţi că s-au golit scaunele?

Plai balai - pamflete politice 
                           http://4.bp.blogspot.com/-GRnmhgGnrMA/UECthOfQcBI/AAAAAAAAHmo      /Cbd1LBiAmZY/s1600/martoaga+lui+fat-frumos.jpg

Sărbătoarea revistei Argeş

Argeşul curge agale, sau învolburat - adunându-şi apele de sus de pe culmile Făgăraşului şi purtându-le ocolit printre dealuri până jos în câmpie, în albia săpată de mii de ani între maluri, depănându-şi povestea după cum i-a dictat Dumnezeu şi chemarea de neoprit către pântecele fremătând aşezat al femeii primitoare care e Dunărea.

În imaginarul curat, el continuă să curgă la fel ca în copilăria mea, rămasă să se scalde în miezul unei veri care se va fi încheiat decât doar odată cu viaţa ce îmi va fi scris s-o trăiesc. Nu vreau să realizez că între timp Argeşul pare să fi amorţit, transformându-se într-o salbă de lacuri unite printr-un firicel de apă ce-şi aminteşte de legendara lui bărbăţie, doar în vremi bogate în ploi.

Nu sunt multe râuri de talia lui în ţărişoară. Oltul, Mureşul , Jiul, Siretul, Prutul - artere principale între care românismul îşi ţese pânza. Dar nu despre acel Argeş vreau să vorbesc eu acum, ci despre celălalt Argeş - revista care tocmai ce a împlinit 50 de ani.

S-au deplasat la Piteşti scriitori importanţi care au ţinut să semneze în cartea de argint ca martori la eveniment: George Vulturescu, Liviu Ioan Stoiciu, Radu Aldulescu, Aurel Maria Baros, Vasile Spiridon, Marian Drăghici, Marian Barbu, Simona Graţia Dima, Mihai Stan, Leo Butnaru, şi mulţi alţii. Dacă mi-au scăpat invitaţi, sunt sigur de asta, îmi cer mii de scuze! Sper ca aparatul meu de fotografiat să-şi fi făcut mai bine datoria. 

S-au spus vorbe frumoase despre revistă ca instituţie în deplină maturitate, s-au amintit redactorii şefi şi personalităţile perindate prin redacţie să trudească la păstrarea spiritului viu, s-a păstrat un moment de reculegere pentru cei care s-au mutat să scrie în cer, s-au evocat perioadele cele faste din vremea directoratului lui Tomozei şi cele mai puţin faste când pentru a rezista s-au cenzurat exigenţele şi a trebuit să se recurgă la unele compromisuri, dar întotdeauna pe plan naţional revista argeşană s-a menţinut printre revistele de divizia A, cum inspirat aprecia Vasile Spiridon: „Nu poţi fi oraş mare dacă nu ai echipă de fotbal, revistă literară şi universitate.” În paranteză fie zis după ce Dobrin a urcat în super-divizia stelară Piteştiul nu mai are echipă de fotbal. S-a stricat un pic tripticul.
          Să enumerăm, onorant cum au fost evocate, vetrele de cultură de la sud către nord: Ramuri, Argeş, Tomis, Orizont, Convorbiri literare, Tribuna, Vatra, Familia.

 S-au împărţit diplome de excelenţă şi vă mărturisesc în clipa când mi-am auzit strigat numele, am rămas deosebit de surprins şi m-am emoţionat. Am citit revista Argeş de când mă ştiu. Mi-am văzut prima poezie tipărită în paginile ei în perioada de glorie. Tomozei l-a trimis pe Dan Rotaru la cenaclul Ion Minulescu, ce funcţiona pe lângă Casa Tineretului, să culeagă dintr-un pom în primii ani de rod, câteva fructe proaspete. Am primit imboldul cum se cuvenea şi ne-am aşezat la scris. Dintre noi, Nicolae Radu şi Claudia Duminică s-au acomodat mai repede cu înălţimile ameţitoare şi au căpătat o anume libertate şi siguranţă a zborului.

Dar a venit „Intoxicaţia cu muncă”, o proză scurtă a Claudiei care nu cadra cu epoca de aur, comentată elogios de Monica Lovinescu în emisiunea ei pe undele Europei Libere! Redacţia revistei Argeş a fost invitată la judeţeana de partid pentru un mic dejun cu rugăciune, cum am mai scris undeva. Apoi, securitatea să nu se lase mai prejos, ne-a scris un scenariu absurd (înjghebasem pe lângă cenaclu o trupă de teatru), pe care să-l jucăm pe aceeaşi scenă a Casei Tineretului, unde ne ţinusem până atunci spectacolele.

Una dintre consecinţele „procesului public”, desfăşurat în faţa reprezentanţilor oamenilor munci din marile întreprinderi, aduşi cu autobuzele, a fost aceea că revista a fost obligată să-şi închidă pentru noi porţile.(Nu comentez mai mult, am detaliat în Dosarul Albaştrii).

În 95 acelaşi Tomozei a avut amabilitatea să scrie pe coperta primei mele cărţi de poezie, cuvinte mai mult decât elogioase, care mi-au redeschis porţi. M-a onorat şi revista. La un moment dat îmi crease o rubrică permanentă, n-a fost prea lungă perioada, prietenii nu dorm!...

În cuvânt sunt un tip retras, nu dintre cei ce se luptă de la egal la egal cu morile de vânt. Domnul Dumitru Augustin Doman, din când în când, îmi găseşte loc în revistă, să-mi strecoare câte un text. Eu sunt de vină! Am ritmul meu.  Atunci când am citit ce scrie pe diploma de excelenţă primită, „pentru contribuţii la destinul revistei” m-am ruşinat puţin… Revista a contribuit la destinul meu!

 Multumim domnului Dumitru Augustin Domam si personal mai stiu eu pe cineva care merita multumiri...
LA MULTI ANI REVISTEI ARGES!