Un prieten călătorind prin Norduri

Daniel Luca

Nordul nordului

            Volumul de versuri „Norduri” de Ion Toma Ionescu (Editura Paralela 45, Pitești, 2014) este structurat în trei părți: „Întâia călătorie. Mlaștina albă”; „A doua călătorie. Dans cu negresa”; „A treia călătorie. Luna ca un ban vechi”.

Călătoria iniţiatică în sine începe și se sfârșește cu tropare (cântări bisericești în care se laudă un sfânt ori un eveniment religios). Ar putea părea paradoxal că unul dintre acestea îl are în centru pe Eminescu. Dar numai ar părea, pentru că acesta a fost și rămâne în limba română un Sfânt viu.

Menirea poetului este de a înălța sufletele semenilor spre credință, spre Dumnezeu, iar drumul lor este deschis chiar de către îngeri („Poeții au picioarele în catalige/ să spargă cu fruntea norii”; „Înaintea lor îngerii pe schiuri/ le deschid drumul/ precum salvatorii”).
Dar, desigur, există și... altfel de poeți, care produc efecte de vertij, opuse celor preconizate, ce duc spre... sud: „Era un Jack Daniel, / marele poet născut / în septembrie 5, / 1850 Lynchburg, / Tennessee, United States”).

Cuvântul este mijlocul la îndemâna poetului de a-și îndeplini țelul. Dar cuvântul e format din litere, iar fiecare literă are nordul său și desigur există un nord al cuvântului (de altfel, două poeme alăturate sunt denumite unul: „Nord de cuvinte”, iar celălalt „Nor de cuvinte” pentru a genera îndoială): „Ţin minte, în dimineaţa copilăriei,/ exersam mersul/ pe o singură şină/ şi înşiram bănuţi de argint/ căutându-i apoi turtiţi,/ printre pietrele terasamentului,/ să împodobesc cu ei/ coada cometei” („Nord de cuvinte”) şi „Stol de pǎsǎri,/ nor de cuvinte se ţine scai/ dupǎ mine./ Nu mǎ pot pierde de el,/mǎ bântuie.../ În urechi zumzetul de licheni/ a împânzit locul, râie a nordului;/doar gândurile,/ avioane de hârtie ies din hartǎ./ Am sentimentul/ cǎ trag în nǎvod/ un banc de pești adormiţi,/ cǎtre Marea Moartǎ./ Sarea lucește stins/ pe braţele tot mai obosite./ Doar în buricele degetelor/ puzderie de scântei s-au aprins,/ cǎutǎnd în nisipul umbrei,/trupul întinerit” („Nor de cuvinte”) iar poetul trebuie să aleagă acele cuvinte ce sunt „potrivite” („Fiecare literă pare / o gură de metrou / prin care se resorb / în plămâni / călătoriile”).

Poetul nu este și nu poate fi un izolat, un singuratic, ci trebuie să facă parte din „cetate”, din comunitate, spre a fi aproape de tot ceea ce este omenesc și pentru a se putea plia pe nevoile vulgului („Aveam prieteni fete, băieți, / împleteam cuvinte din țipirig. / Nu eram un sihastru / insipid”).

Autorul, în itinerariul său, pornește din două puncte. Unul dintre acestea este patriotismul, iubirea de neam și țară („Oase albe de voievozi / sub clopotele mânăstirii dorm / lustruite / în clepsidra veacurilor... / Rareori tulburate / de vânturile nordului”). Nici nu poate fi altfel, când înaintașii au avut curajul să țină piept tuturor samavolniciilor cu prețul propriului sacrificiu („Soțiile dacilor își spălau trupurile / în apa norilor și se-ntindeau la răspântii, / descenușate de suflete, / mlaștină albă – cuceritorilor”). Deși există și unele formulări redundante („strămoșii în munți / i-au păstrat vie ființa”), sentimentul patriotic se propagă cu maximă intensitate în fiecare adresant.

Efectul produs este de amplificare a acuității tuturor simțurilor, ce atrage după sine o eliberare de sub tutela nesiguranței, a incertitudinii („Ceva dospește în mine / gata să spargă / precum gogoașa, / eliberând / fluturele”; „Puzderie de litere, / ghemotoace de fire / spiralate / unduiesc / în vălmășagul / cuvintelor”).

Un al doilea punct de reper îl reprezintă femeia. Puternică ori sentimentală, amăgitoare ori darnică este însăși granița dintre fericire și nefericire („Fericirea e animalul de pradă / care pândește. / Și nu te-atinge, să nu-i simți ghearele”). În fapt, fericirea e doar o iluzie căci femeia rămâne veșnic neînțeleasă, oricâte încercări ar exista în acest sens. Importantă rămâne însă încercarea („Am trecut prin viață / asemeni soarelui roșu, / fără să dansez cu negresa. / În consecință, // fără să înțeleg nimic”).

Femeia este surprinsă în triplă ipostază: de ispită („odată, / mi-ai promis / că mărul ăla e numai al meu!”), iubită („desenai / memorii / în petalele strivite sub noi”) și ... moartea („negresa”).

Poetul este, la urma urmei, un căutător și colecționar de suflete, dar, spre deosebire de Caron, care duce suflete spre ceea lume („În urma ta vine paznicul Caron / și mângâie piatra / însângerată cu un sărut”), poetul le înalță spre Dumnezeu, fiind un altfel de „luntraș” („Și să știi, eu nu sunt Caron / ci un drumar / care vopsește cu var / linia întreruptă”).
Vehiculul cu care se deplasează poetul nu e luntre, nici arcă, ci un tren din cuvinte, încărcat cu minereu până la refuz („Garnitura dispune / de suficient habitaclu / ajunge până la stația terminus / a poemului / pentru toți poeții”). Miza este, așadar, Poemul, cel care e capabil de a schimba totul.

Calea ferată este în construcție și nu se știe dacă va fi terminată vreodată („metafora căii ferate / fiind permanent în construcție”), dar drumul va avea în cele din urmă un punct de sosire, doar că acela ține de fiecare ins luat în parte („Doar timpul e veșnic. / Drumul sfârșește / cu ultimul pas”). Pentru că fiecare își duce propria cruce, conștient ori nu („și descoperi smerit, senin, / adânc în tine, crucea, / fiordul cuvântului din urmă, / în numele Tatălui, / al Fiului și al Sfântului / Duh, Amin”).

În consecință, întregul volum pendulează între omenesc și dumnezeire, unde fiecare om își caută propria cale de urmat. O cale extrem de anevoioasă întrucât chiar și nordul cât e de nord

își are propriul nord, iar busola ajunge să dea rateuri.

Daniel Luca

Pagini din Tablete

 

Gusterele. Online in Scribd

  

GUSTERELE.  Autor Ion Toma Ionescu. Editia II-a by iontomai7327 on Scribd

Cheia zilei

           

Să fie bine ca să nu fie rău!

Sub semnul acestei sintagme va curge ziua de azi umplând partea goală a pocalului cu otravă. Cei doi trişti într-o noapte albă şi lungă, ca într-o partidă de şah au căzut la pat, convenind împreună să ofere cu smerenie pentru spovedanie şi curăţire de păcate pocalul cu împărtăşanie – justiţiei, în pace veşnică!

Mijeşte zâmbetul pe sub mustaţă a lui Dragnea oferind de pe tavă poporului pesedist, aşezat la rând, anafură.

Unde e preoteasa Shhaideh în treaba asta?

Dea domnul să fie la locul ei!

 
Plai bălai – pamflete

Peceţile lui Zamolxe. Tabletă

La început a fost legenda(…)  Nu e bine! De la capăt cu literă mare!

          Înaintea legendei au fost Dacii. “Rasa lor era nobilă. Ei erau urmașii atlanţilor, cei care au fost pe Terra la începutul facerii. Pe pământul lor s-a născut lumea.”

          Pământul dacilor era mult mai mare decât se știe azi. Parte din el s-a scufundat. Asta se leagă cumva de Atlantida. Continentul acela s-a scufundat. Totul se leagă în legendă. Se zice că Zamolxe ar fi fost conducătorul dacilor liberi. Unii îl fac zeu, dar el era doar un om cu sânge nobil și pur, păstrător al Codului Legilor undeva pe pământul Sarmisegetuzei Regia. (Regia nu Regio ca în reclama de la televizor pe bani europeni a lui Rebengiuc…).

          Codul Legilor se păstra într-un loc sfânt numit Kogaionan aflat undeva în Bucegi, nu departe de Sfinx. Nu e voie sǎ se știe cu exactitate pentru că acolo e un important centru energetic. Codul Legilor era o carte mare din metal unde erau însemnate legile universului. Toate întrebările își găseau aici răspunsul. Fiind un iniţiat, Zamolxe păstra acel cod. Mai erau iniţiaţi, dar puţini reușiseră sǎ atingă nivelul patru, ultimul.

          Locul unde tinerii daci, băieţi și fete învăţau, se afla tot în Kogaionan. În treapta întâi învăţai ce e moartea. Vorbesc simplist și schematic, oricum datele le-am găsit de-a gata la Aryana Havah. Mulţumesc Aryana! Ca sǎ intri în treapta a doua se dădeau niște teste. (Nici o noutate în învăţământul românesc chestia cu treptele!...)  În treapta a doua învăţai să-ţi înţelegi viaţa interioară. Treapta a treia, numai pentru iniţiaţi, te apropia cumva de Dumnezeu. În treapta a patra ajungeau puţini și trebuia sǎ te străduiești toată viaţa, devenind ca și El, dar la alt nivel, creator. Au atins această treaptă și două femei. Una dintre ele fiind sora lui Zamolxe.

          Nici măcar nu știam că Zamolxe a avut o soră, până nu m-am documentat ca sǎ scriu această tabletă.

          Cei trecuţi de a treia treaptă primeau Peceţile lui Zamolxe. Peceţile fiind trei simboluri energetice, trei semne marcate pe frunte și la încheieturile braţelor. Semnele le vedeau doar iniţiaţii, astfel se recunoșteau între ei.

          Fizic (sau tehnic mă rog), exista o pecete de aur ca o matriţă care se aplica pe locurile stabilite și un praf care nu se cunoaște ce însușiri avea. Cei ce le primeau trebuiau sǎ le ţină 33 de zile. Unii spun că matriţele erau purificate în foc. În timpul ăsta, în singurătate, meditau. Peceţile erau scoase după perioadă, printr-un ritual. În locul lor rămânând semnele energetice pe frunte și pe braţe, ca trei sori. Desenul reprezenta un cerc luminos sub forma unui șarpe cu cap de lup.

          În timp s-au amestecat neamurile omenești. Linia dacilor s-a dorit sǎ fie întreruptă brusc. Unii spun că omenirea a evoluat, alţii susţin că ne învârtim într-un cerc prăbușindu-ne, și de jos iarăși ne regenerăm. Civilizaţiile s-au urmat, dar ceva din magia peceţile lui Zamolxe a rămas până azi.

          Un rege își pune pecetea pe documentele ce-i exprimă hotărârile. E semnul puterii lui. Un sigiliu de ceară pe un testament, împiedică deschiderea acestuia mai devreme. E simbolul unei taine, sau a unei apartenenţe legitime. Simbolul se prelungește azi în diferite și multiple utilizări și nuanţe.

          Uitaţi-vă în jurul vostru, nu se mai poate trăi fără ștampilă. Viaţa a decis că e singura cale oficială care dă formă finală și greutate unei apostile. Nu ne mai descurcăm fără ea în lumea emergentă în care credem că descoperim o nouă calitate. Impresia poate fi imprevizibilă și spontană, dacǎ nu e certificată, poate fi fără conţinut. E nevoie sǎ citim pe un produs “Validat” sau “Expirat” ca sǎ nu irosim timpul atât de preţios și scurt.

            Când intri la medic, bolnav cu cardul de sănătate în buzunar, tremurând de frică sub toate durerile lumii, el te privește îndelung, profesional și îţi pune scurt parafa pe bucăţica albǎ de hârtie. “Sănătos!” Te mai văd peste 10 ani! Și ţie citind, îţi vine sǎ zburzi de fericire.

            În jungla tehnologică în expansiune, e nevoie de o marcă și sunt atâtea domenii!

          Câteodată, rătăcit în mijlocul oamenilor simt nevoia unui cip implantat pe frunte, care să recunoască și să mă avertizeze nevăzut când sunt aproape de un plagiator, sau de un terorist, sau de un ofiţer sub acoperire, un semnal luminos interior, care să mă avertizeze de pericol. Sau într-o galerie de artă să văd dintr-o aruncătură de ochi marcată vizibil, capodopera.

          Eu sunt scriitor. Am deja zece cărţi, chiar mai multe, dar nu sunt membru al Uniunii Scriitorilor. Nu și-a pus nimeni ștampila pe legitimaţia mea. Poate că nu mai au ștampilă, s-a deteriorat, au furat-o șmecherii, poate s-a terminat tușul. Domnilor acţionari de la Colop (o firmă de ştampile), cât costă două ștampile Printer G7? Aș vrea desenul sǎ reprezinte un guștere. Pe una sǎ scrie SCRIITOR iar pe cealaltă RESPINS.

          Una dintre ele o dau cadou celor de la Uniune, iar pe cealaltă o păstrez. O ţin în permanenţă la mine. Când o fi la soroc, în faţa lui Dumnezeu cu sufletul deschis, am sǎ-i dau ștampila. El în marea lui mărinimie, cu degetul arătător va apăsa ușor resortul și ţăcănitul acela plăcut pe pielea de pe mâna stângă, în locul unde ţineam altădată ceasul va sta scris RESPINS.

          – Tu fiule mai ai de trăit, te întorci de unde ai venit!