Ziua fericirii

Cât de fericit e azi Tudorel!... Merge neguros la Cotroceni, la palat, să desecretizeze protocolul tăierii de miel în CSAT… Şi Ponta, ce fericiri mari ar avea azi, dând ocolul şi ştergând cu zăpadă să nu se mai vadă urmele de cărbune de la Turceni-Rovinari… Bucuros şi Dady, pe bune! A aflat că nu orice sălbăticiune e zburătoare… şi n-a primit aprobare să traverseze Atlanticul cu porcul pe jos.

Iar romanticul Iordache, ca un muţulache fălcos, se gudură c-a muşcat democratic justiţia până la os!…

Ce stat paralel ce fericire pe dos!

P.S. Aflu pe surse că tristul Tăricel are resurse să se bucure şi el!

Plai balai - pamflet

Ziua internaţională a fericirii

acea înfăşurare

de linii
curgere de ape…
coapsele întinse
pe nisipul plajei

sunetul baritonal
al saxofonului
agăţat de statueta
de jad imperial
ce dansează

şi lustra
clătinându-se
fluture orb...

ţipă aerul corb bătrân

fericirea e
animalul de pradă
care pândeşte
dar nu te-atinge
să nu-i simţi
ghearele

Diversiuni critice.

Răsfoiesc pe net revistele literare oprindu-mă să citesc din ofertă rândurile adunate sub semnătura unor poeţi cunoscuţi, sau mai puţin cunoscuţi cu care m-am intersectat în trafic, zilnic, până mă plictisesc. Compar cu propriile judecăţi, dacă s-a nimerit să prind culoarea verde a semaforului pe aceeaşi stradă de carte pe care rulează într-un Bugatti Chiron Sport silnic şi în mare viteză, criticul.

El are în dreapta totdeauna o poetesă blondă, mioritică şi banală, ce îl transpiră şi de aceea se grăbeşte să ajungă într-o sondă spaţială, să descopere în decorul astral, cât de singulară e ea şi cum respiră normal în poezea o viitoare stea polară.

Plictisit şterg praful de pe soare şi mă las dus, ascultând ce-au de spus două televizoare de-odată.  Breaking News în Newsroom

Cică OLAF-ul, procurorul ăla înalt din statul paralel, sapă de ce kilometrul de asfalt la Tel-drum în cartel, a intrat la apă!

Ce oameni răi! Păi, la noi kilometrul e, după nevoi!

Plai bălai - pamflete

Incident de parcurs. Indian Wells

Nu e fair play să scriu despre Simona Halep doar la victorii! V-aţi întrebat vreodată cât de plicticos şi obositor ar fi un parcurs pe un drum de şes, drept ca-n palmă, fără suişuri şi coborâşuri, fără serpentine periculoase care să-ţi dezvăluie în balanţă, adâncimea prăpastiei şi perspectiva de încântare când ai căpătat suficientă înălţime şi stăpâneşti cu privirea dintr-un refugiu bine plasat, miracolul vieţii întins la picioarele tale. Şi ţi se pare măcar câteva clipe că-l domini, ca imediat să constaţi coborând în tine că urcuşul nu s-a terminat, şi alţi bolizi vin din spate, şi te depăşesc.

Acolo sus se întâmplă să-ti ţiuie urechile şi să nu-l mai auzi pe cel din dreapta pilotul Daren Cahill care te îndeamnă să continui să mai faci un efort să rămâi primul, să-i aliniezi pe toţi în urma ta.

Poţi cădea în depresie copleşit de oboseală, te opreşti la prima cabană şi înfrânt te prăvăleşti în somn, nu în prăpastie… până a doua zi când o iei de la capăt.

Ar fi timpul noi ca spectatori excursionişti, conduşi pe drumul istovitor dar privilegiat al zeilor pe care nici nu l-am visat, să depăşim stadiul de turbulenţi trişti de comportament încercat în coada cometei Halley!... Să scoatem dacă se poate mai puţine scântei pe nări în pauzele de publicitate!

Prea adesea uităm că Simona e Halep nu e Halley! şi e deja pe munca ei, o stea! Ar fi un semn de civilitate! Nu-i aşa că am dreptate?

Fântânarul

Când mângâi cu arcuşul corzile unei viori, tensiunea braţului se eliberează şi zborul sunetului desenează arabescuri pe cerul albastru. Dacă vântul din senin se dezlănţuie şi aripile încep să simtă împotrivirea, trebuie să te strecori atent pe sub curenţii de aer sau pe deasupra lor, pentru ca rafalele să-ţi lase liberă şi fluentă mişcarea aripilor.

E important dacă mânuieşti un Stradivarius să ai curajul să abandonezi arcuşul în voia lui, să-l laşi să atingă cum simte el mai bine, apăsat sau cu fineţe desăvârşită corzile instrumentului, pentru a înflori în cutia de rezonanţă sufletul ascuns al lutierului.

Nimic nu trebui să tulbure acele clipe egale cu ele însele!

Am supralicitat! Dar e firesc atunci când locul pe care-l ocupă Simona Halep e nr 1 mondial.

Meciul de aseară din sferturi de la Indian Wells cu Petra Martic a semănat cu un concert în aer liber la două viori, desfăşurat pe o esplanadă la malul mării, în ciuda faptului că ne aflam în mijlocul deşertului. Dinspre larg briza mării îndepărta sau apropia mingea portocalie, dar nimic nu denatura linia melodică plină de forţă a acelui duel. Fileul a înclinat o vreme de partea Simonei. Şi românii din public desfăşuraseră steagurile tricolore ca să-i arate direcţia de deplasare a vântului, dar Petra Martici continua să lupte cu încăpăţânarea proverbială a neamului croat.

A trebuit să coboare ca de fiecare dată din tribună fântânarul Cahill, să sleiască pereţii cu scandările sale şi să liniştească apele, pentru ca zâmbetul  deschis de învingător al Simonei să umple ecranul. 6-4/ 6-7/ 6-3/

Avem semifinală de turneu! Suntem aproape de ţintă. Şi o declaraţie plină de sens. „Nici eu nu ştiu cum am câştigat!”

Ştim noi Simona! Eşti numărul 1 mondial!