Nichita şi Tom, 31 martie
Doi buni
prieteni legaţi în viaţă şi în moarte de aceeaşi zi
Din
volumul Albaştrii în pregătire. Ediţia II-a
„Sunt
scriptorul, îmi scot de la brâu călimara şi pana, nimeni nu-mi dă de lucru, îmi
scriu mie scrisori pe care le trimit cu poşta...”
Spunea Tom
Prinţul într-o poezie de-a sa, caligrafiind cu eleganţă pe coala albă a
veşniciei cuvintele de zăpadă. Pe atunci, anii şaptezeci, toate scripturile
erau cenzurate şi rar scăpau lupi singuratici în migraţie spre Europa Liberă.
Poştalionul special al lui Tom a fost revista Argeş, un fel de corabie a nebunilor, la bordul căreia dacă urcai, ţi
se părea că ai primit libertatea zborului.
Am văzut un
set de fotografii postate nu de mult pe facebook de Jean Dumitraşcu, cu
Gheorghe Tomozei printre prieteni, în curtea de pe bulevard a redacţiei
revistei Argeş, azi dărâmată. La comentarii, Claudia Duminică a devoalat
povestea acelor clipe imortalizate în memoria aparatului de fotografiat.
O mână de
scriitori coborâseră de la bordul corabiei pe insulă, în curtea redacţiei, să
facă poze pentru un pariu cu destinul. Tom cu multă delicateţe încerca să-i
întârzie la ţărm pe mateloţi, să-i desprindă de chemarea valurilor şi să-i
aşeze în poză pentru pariul lui. În timp ce sus, în redacţie,
oala cu sarmale fierbea pe reşou şi o
damigeană plină ochi cu zaibăr, adusă în dar de tatăl lui Adrian Păunescu,
aştepta semnalul de început al festinului.
L-am
întâlnit pe Tom, fără ca el să-mi dea atenţie credeam eu, în mai multe ocazii.
I-am ascultat vocea învăluitoare care parcă tot timpul domnesc posibil, era
într-o sărbătoare a cuvintelor, potrivind pe grumazul unei femei tinere un
şirag de perle.
L-am privit
de la distanţă. Când îl avea în preajmă pe Nichita, pălea! Se mulţumea să fie
doar umbră a voievodului, dar când nu era lângă prietenul său, ci singur, o
lumină vie blândă ca o aură îi lumina faţa măslinie de înger.
Odată, eram
programat să citesc poezie la Cenaclul Liviu Rebreanu. În seara aia printre
participanţi s-a numărat şi el. Prinţul, împreună cu Florin Mugur. Cezareea
Budescu, metodista Palatului culturii, mă anunţase că vor fi oaspeţi, dar nu-i
numise. Nu eram mulţumit de textele mele! Pregătisem un grupaj de poeme ce încă
îşi căutau forma.
N-a
comentat nimic după lectură şi când şedinţa de cenaclu s-a încheiat, a intrat
în biroul directorului Dorel Ştefănescu împreună cu Cezareea şi Mugur. Parcă şi
Claudia Duminică. Ea era deja de-a lor.
Am
întârziat pe scările clădirii de vorbă nu mai ştiu cu cine şi în uşa palatului
au apărut şi ei. Tomozei, l-am citit pe buze, întrebându-l pe Mugur:
—Nu e autorul?...
Zi-i şi tu câteva cuvinte! Mugur s-a apropiat cu mersul lui şchiop şi mi-a zis
de convenienţă o frază întortocheată. La sfârşit m-a invitat să trec prin
redacţie. N-a mai fost timp. Securitatea începuse să scrie „Dosarul Albaştrii”.
Totuşi în anul acela mi s-a publicat în
revistă o poezie pe care am considerat-o
debutul meu scriitoricesc.
Mult mai
târziu, după tulburarea din Decembrie, steaua lui Tomozei a pierdut pe nedrept
ceva din strălucire şi întâmplarea a făcut să trecem din nou aproape unul de
celălalt, fără însă a ne întâlni faţă în faţă, prin 95, după un sfert de secol.
Aveam gata manuscrisul pentru volumul meu de debut Pasărea ceţii şi
întâmplător vorbind cu Claudia, ea mi-a propus: „Dacă vrei o părere avizată, îi
dau eu poeziile tale lui Tom!”
La câteva
zile m-a sunat Claudia din Bucureşti.
—Ioane, Tom
vrea să stea de vorbă cu tine! Vino mâine seară la Cireşica. Te aşteaptă la ora
cinci. N-am avut curaj! Provincialul din mine!… Mă gândeam că mi-ar trebui ceva
bani să-i ofer un whisky. Nu-i aveam. Cât să poată costa un whisky la Cireşica?
Aveam nevoie şi de învoire de la serviciu. Şi dacă îmi spune că nu-i plac
poeziile mele?... Abia mă hotărâsem să public cartea. Convenisem deja cu
editorul, făcusem rost şi de sponsorizare.
Fratele meu
Dan era atunci student, l-am trimis pe el la locul întâlnirii. S-a descurcat.
Tom la invitat la masă şi a vorbit cu vorba lui aleasă despre poezia mea.
—Ar fi
trebuit să fi acolo! Un domn! Te ştia. A fost plăcut surprins de poeziile tale.
Venise pregătit. Pe o coală de hârtie cu caligrafie desăvârşită scrisese pentru
coperta patru a cărţii o prezentare deosebit de măgulitoare.
—Să ştii că
nu m-a lăsat să plătesc consumaţia. A plătit el pentru amândoi. A insistat să
vă întâlniţi după ce tipăreşti cartea.
La câteva luni am aflat că n-a mai putut să aştepte. A plecat la
Nichita.
