Legaţi în viaţă şi în moarte

Nichita şi Tom, 31 martie

Doi buni prieteni legaţi în viaţă şi în moarte de aceeaşi zi

                                          Din volumul Albaştrii în pregătire. Ediţia II-a

„Sunt scriptorul, îmi scot de la brâu călimara şi pana, nimeni nu-mi dă de lucru, îmi scriu mie scrisori pe care le trimit cu poşta...”

Spunea Tom Prinţul într-o poezie de-a sa, caligrafiind cu eleganţă pe coala albă a veşniciei cuvintele de zăpadă. Pe atunci, anii şaptezeci, toate scripturile erau cenzurate şi rar scăpau lupi singuratici în migraţie spre Europa Liberă. Poştalionul special al lui Tom a fost revista Argeş, un fel de corabie a nebunilor, la bordul căreia dacă urcai, ţi se părea că ai primit libertatea zborului.

Am văzut un set de fotografii postate nu de mult pe facebook de Jean Dumitraşcu, cu Gheorghe Tomozei printre prieteni, în curtea de pe bulevard a redacţiei revistei Argeş, azi dărâmată. La comentarii, Claudia Duminică a devoalat povestea acelor clipe imortalizate în memoria aparatului de fotografiat.

O mână de scriitori coborâseră de la bordul corabiei pe insulă, în curtea redacţiei, să facă poze pentru un pariu cu destinul. Tom cu multă delicateţe încerca să-i întârzie la ţărm pe mateloţi, să-i desprindă de chemarea valurilor şi să-i aşeze în poză pentru pariul lui. În timp ce sus, în redacţie,

oala cu sarmale fierbea pe reşou şi o damigeană plină ochi cu zaibăr, adusă în dar de tatăl lui Adrian Păunescu, aştepta semnalul de început al festinului.

L-am întâlnit pe Tom, fără ca el să-mi dea atenţie credeam eu, în mai multe ocazii. I-am ascultat vocea învăluitoare care parcă tot timpul domnesc posibil, era într-o sărbătoare a cuvintelor, potrivind pe grumazul unei femei tinere un şirag de perle.

L-am privit de la distanţă. Când îl avea în preajmă pe Nichita, pălea! Se mulţumea să fie doar umbră a voievodului, dar când nu era lângă prietenul său, ci singur, o lumină vie blândă ca o aură îi lumina faţa măslinie de înger.

Odată, eram programat să citesc poezie la Cenaclul Liviu Rebreanu. În seara aia printre participanţi s-a numărat şi el. Prinţul, împreună cu Florin Mugur. Cezareea Budescu, metodista Palatului culturii, mă anunţase că vor fi oaspeţi, dar nu-i numise. Nu eram mulţumit de textele mele! Pregătisem un grupaj de poeme ce încă îşi căutau forma.

N-a comentat nimic după lectură şi când şedinţa de cenaclu s-a încheiat, a intrat în biroul directorului Dorel Ştefănescu împreună cu Cezareea şi Mugur. Parcă şi Claudia Duminică. Ea era deja de-a lor.

Am întârziat pe scările clădirii de vorbă nu mai ştiu cu cine şi în uşa palatului au apărut şi ei. Tomozei, l-am citit pe buze, întrebându-l pe Mugur:

—Nu e autorul?... Zi-i şi tu câteva cuvinte! Mugur s-a apropiat cu mersul lui şchiop şi mi-a zis de convenienţă o frază întortocheată. La sfârşit m-a invitat să trec prin redacţie. N-a mai fost timp. Securitatea începuse să scrie „Dosarul Albaştrii”. Totuşi în anul acela mi s-a publicat în

revistă o poezie pe care am considerat-o debutul meu scriitoricesc.

Mult mai târziu, după tulburarea din Decembrie, steaua lui Tomozei a pierdut pe nedrept ceva din strălucire şi întâmplarea a făcut să trecem din nou aproape unul de celălalt, fără însă a ne întâlni faţă în faţă, prin 95, după un sfert de secol. Aveam gata manuscrisul pentru volumul meu de debut Pasărea ceţii şi întâmplător vorbind cu Claudia, ea mi-a propus: „Dacă vrei o părere avizată, îi dau eu poeziile tale lui Tom!”

La câteva zile m-a sunat Claudia din Bucureşti.

—Ioane, Tom vrea să stea de vorbă cu tine! Vino mâine seară la Cireşica. Te aşteaptă la ora cinci. N-am avut curaj! Provincialul din mine!… Mă gândeam că mi-ar trebui ceva bani să-i ofer un whisky. Nu-i aveam. Cât să poată costa un whisky la Cireşica? Aveam nevoie şi de învoire de la serviciu. Şi dacă îmi spune că nu-i plac poeziile mele?... Abia mă hotărâsem să public cartea. Convenisem deja cu editorul, făcusem rost şi de sponsorizare.

Fratele meu Dan era atunci student, l-am trimis pe el la locul întâlnirii. S-a descurcat. Tom la invitat la masă şi a vorbit cu vorba lui aleasă despre poezia mea.

—Ar fi trebuit să fi acolo! Un domn! Te ştia. A fost plăcut surprins de poeziile tale. Venise pregătit. Pe o coală de hârtie cu caligrafie desăvârşită scrisese pentru coperta patru a cărţii o prezentare deosebit de măgulitoare.

—Să ştii că nu m-a lăsat să plătesc consumaţia. A plătit el pentru amândoi. A insistat să vă întâlniţi după ce tipăreşti cartea.

La câteva luni am aflat că n-a mai putut să aştepte. A plecat la Nichita.