miercuri, 25 aprilie 2018

formă finală


am să vă uimesc
poezia mea
e doar o stare
în care sufletul
îşi găseşte un alt trup
la început curgător
tremurând de emoţie
când se întrupează
precum piftia de şorici
din ţipătul
înjunghiat
al animalului
în ajun de crăciun
şi ia forma
pământului ars
acoperit de ninsori

împărţim viaţa
în două
ca pe o pâine neagră
albind cuvintele
cernute din dureri

în timp ce alături
sângele domnului
dă pe foc
într-un
ceainic de tablă…

Publicat in Revista Tribuna nr 375. Semnal

          Material cules din Graiul Maramuresului.

MULTIMIRI MIRCEA ARMAN!

marți, 24 aprilie 2018

EVENIMENT ANIVERSAR D9

          "Voi ați înviat poezia română. Eu nu credeam că miracolul ăsta se mai poate întîmpla!” -Nora IUGA
           Cu aceste cuvinte pe copertă, Direcția 9, cea mai importantă inițiativă privată dedicată promovării poeziei române contemporane, propune publicului iubitor de poezie una dintre cele mai frumoase și consistente antologii de poezie română contemporană! Ea va fi lansată în cadrul evenimentului aniversar Direcția 9 - 5 ani, ce va avea loc  în ziua 5, luna 5, începând cu ora 5 și 5 minute până-n nopte în locația, str. Ţărmului, nr 7, București.

          Fie ca Direcţia 9 să însemne poezie vie în răzvrătire şi unire în valoare! Sunt semne de agregare!





luni, 23 aprilie 2018

Dacă e marţi, e Belgia


Nici titlul nici ziua nu se potriveşte. Azi este luni şi Ziua pământului a fost ieri. Dar acum am regăsit acest text care face parte Din lumea văzută de ITI

            Nimic mai potrivit de Ziua Pământului decât o ieşire cu maşina pe autostradă şi ulterior să-ţi alegi direcţia către care simţi nevoia să te deplasezi spre un cadru natural. Dacă se poate, cum l-a lăsat Dumnezeu(!), înainte ca omul să-şi încrusteze, scrijelind cu tăişul briceagului, trecătorul său chip în scoarţa unui copac, să deseneze o inimă şi să scrie I love you pe peretele vreunei peşteri, sau aiurea pe tăbliţele de la Tărtăria (cu tăbliţele astea am eu un fix!) să lase cercetătorilor semne nedescifrate.
          Vorbesc de o ţară cum e Olanda, a cărei reţea rutieră pare ţesută după calculele şi proiectele unui om-păianjen pus în scaun la ministerul transporturilor să gândească probabilitatea teoretică a tuturor posibilităţilor de transport şi turism ale comunităţii.
          Nu mă pot abţine, gândindu-mă la bieţii noştri miniştrii ai transporturilor care toţi, fără osebire ca să nu se vadă gropile au facilitat aşezarea în decor natural pe centurile ocolitoare ale marilor oraşe fete tinere cu potenţial. Aşa e viaţa, te prinde din urmă cu tristeţile ei!
          Aşadar, îmbarcaţi cu toţii în nava noastră amiral pe roţi, marcă germană, nu v-o spui să nu zică ăştia de la Google că fac reclamă neautorizată, aşteptam încrezători să auzim  traseul  ales din laptopul  Cristinei. Am convenit cu Puiu că pe domeniul ăsta, două săptămâni fata mea, cea dintâi după naştere, să fie şefa delegaţiei.
          Autostrada A28 tăia în două o perdea din diferite specii de conifere, copaci cu tulpini drepte, înalţi, dar şi unii mai scunzi cu crengi contorsionate, susţinând o coroană verde deschisă spre vârfuri. Vegetaţia, mult mai întârziată decât la noi, abia de permitea timid să pâlpâie albul florilor, ici colo în tufişuri. Am văzut undeva pe dreapta, după ce s-a sfârşit pădurea, un tractor întorcând brazdele pe câmp. În faţa lui, o lebădă albă, netulburată, privea cum se apropie monstrul roşu, dar nu s-a clintit din loc. N-am rămas să asist la negocierea finală, căci pedala acceleraţiei şi volanul erau în domeniul lui Puiu, momentan unicul ginere al meu.
          Cristina ne-a informat sec că staţia terminus pentru azi e Rotterdamul. Asta e! Dacă aşa s-a hotărât, sărbătorim Ziua Pământului cu multă apă! Pe un panou reuşesc să citesc din scurt Rotterdam 61 kilometri. Mă aşez liniştit în scaun şi tratez cu Alex problema spinoasă a centurilor de siguranţă. Ioana, de undeva din satelit, intervine din când în când în GPS anunţându-ne ieşirea şi intrarea obligatorie într-o altă autostradă. La un anumit moment mi se pare că parcă s-a schimbat semnificativ sensul de mers. Mă concentrez asupra drumului, dar Rotterdamul dispăruse de pe orice indicator. Ioni, nevastă-mea, pare şi ea nedumerită căinând-o pe Ioana: „nu e atât de simplu să urmăreşti de sus din satelit maşinile în mişcare!” Poate că a fost fata la vreo petrecere noaptea trecută, o fi mai obosită şi a încurcat traseul! Ne linişteşte Cristina sărind în apărarea Ioanei.
          – Nu vă faceţi griji că ştie ea ce face! A ales un traseu un pic mai ocolit.
          Orele se scurg, mă enervez, deja şi încerc să adorm. Telefon semnalizează un mesaj, şi încă unul!
          – Ia uite mamă ce mesaj am  primit. Citeşte tare Ioni:
          – Bine aţi venit în Belgia!
         – Belgia?... Ioana asta s-a scrântit de tot. Mergem pe mâna ei!

Dacă e marţi, e Belgia! Până şi Nikonul parcă s-a trezit








Albastrul de Gicu



Fragment din „Albaştrii. Dosarul” Ediţia II-a în curs de apariţie

Dacă mă-ntorc în carte şi o fac de câte ori mă aşez să con­tinui, constat ce puţine lucruri am spus despre Gicu. Şi e nedrept. El a fost cu noi întotdeauna, inclusiv la proces, copil de trupă.
Când trebuia să cumpărăm ceva, ce să cumpărăm? cafea, votcă, ţigări, el mergea, Gicu „muşteriul". Ne asculta atent când dezbăteam un subiect şi încerca să priceapă, se mai plictisea e drept şi atunci spăla ceştile de cafea, curăţa scrumierele, iar apoi sportist alerga în tenişi muzică pe undele radioului. Reţinut, încercând să nu ne irite. Nu reuşea tot timpul!
Cu fetele reţinerea îşi pierdea obiectul. Aici presta Gicu la turaţie maximă, dar fără largă expunere. Sunt sigur că ar avea ce povesti, lucruri colaterale, cancanuri încurcate cărora în spe­cial eu nu le făceam faţă. Nu mi-a dat voie să scriu, dar mă risc. Mi-a povestit ce i s-a-ntâmplat odată la mine în apartament. Avea şi el cheie, mi-a mărturisit abia acum. Eu eram la serviciu.
—Era ceva trafic în lipsă, acasă la tine!...
Tocmai agăţase o prospătură. N-a mai avut răbdare. S-a oprit cu trofeul în prima cameră nemobilată, la caracatiţă, direct pe linoleum. Şi când să se-nalţe în culmea gloriei, în loc de imnul campionilor şi de ovaţii, neunsă, scârţâi prelung uşa dinspre dormitor(nu era montată demult!)…
—Instinctiv, aş fi vrut măcar să acopăr partenera cu corpul, către peretele camerei, dar am simţit cum mă răstoarnă tipa, împingându-mă şi ridicându-se goală cum o stabilise în principal natura (dar şi eu o ajutasem recunosc, pe moment…), ca s-o întâmpine pe cea care apăruse în cadrul uşii, o cunoştinţă desigur pe care n-o mai văzuse de mult.
Ea era învingătoarea, cea cu mintea liberă şi trupul fără ascunzişuri. Sării peste mine sportivă. Gla­surile de surpriză li s-au contopit în sporovăială şi chicoteli, înainte să apuce să-şi tragă bluza. Noi băieţii, uşor excluşi, stingheriţi de privelişte, ne-am dat mâna. Şi de-atunci am rămas oarecum prieten cu vără-tu Dorel. Venise să-ţi repare chiuveta, dar ca să nu se plictisească nu venise singur...

    Azi e ziua lui Gicu. La mulţi ani prietene oriunde te-ai afla! Am sǎ beau un pahar în cinstea ta! Gicu e supǎrat pe mine. Se pare cǎ m-am bucurat prea tare, sau nu m-am bucurat îndeajuns, scriind câteva rânduri de întâmpinare pe blogul meu, fǎrǎ sǎ-l întreb. Publicase o prozǎ excelentǎ în revista Argeș și cum tot timpul îl bǎteam la cap sǎ-și strângǎ materiale pentru o carte, credeam eu cǎ așa am sǎ-l impulsionez. Se pare cǎ lupta lui cu necazurile și nedreptǎţile vieţii încǎ nu se terminase. Lupta lui cu balaurul continuǎ și azi, dar cu siguranţǎ va ieși învingǎtor! I-o doresc și cred că până la urmă își va gǎsi timp și pentru îndeletnicirea aceea pentru care e dǎruit. Linkul acesta vǎ poate duce în împǎrǎţia lui.