luni, 23 aprilie 2018

Dacă e marţi, e Belgia


Nici titlul nici ziua nu se potriveşte. Azi este luni şi Ziua pământului a fost ieri. Dar acum am regăsit acest text care face parte Din lumea văzută de ITI

            Nimic mai potrivit de Ziua Pământului decât o ieşire cu maşina pe autostradă şi ulterior să-ţi alegi direcţia către care simţi nevoia să te deplasezi spre un cadru natural. Dacă se poate, cum l-a lăsat Dumnezeu(!), înainte ca omul să-şi încrusteze, scrijelind cu tăişul briceagului, trecătorul său chip în scoarţa unui copac, să deseneze o inimă şi să scrie I love you pe peretele vreunei peşteri, sau aiurea pe tăbliţele de la Tărtăria (cu tăbliţele astea am eu un fix!) să lase cercetătorilor semne nedescifrate.
          Vorbesc de o ţară cum e Olanda, a cărei reţea rutieră pare ţesută după calculele şi proiectele unui om-păianjen pus în scaun la ministerul transporturilor să gândească probabilitatea teoretică a tuturor posibilităţilor de transport şi turism ale comunităţii.
          Nu mă pot abţine, gândindu-mă la bieţii noştri miniştrii ai transporturilor care toţi, fără osebire ca să nu se vadă gropile au facilitat aşezarea în decor natural pe centurile ocolitoare ale marilor oraşe fete tinere cu potenţial. Aşa e viaţa, te prinde din urmă cu tristeţile ei!
          Aşadar, îmbarcaţi cu toţii în nava noastră amiral pe roţi, marcă germană, nu v-o spui să nu zică ăştia de la Google că fac reclamă neautorizată, aşteptam încrezători să auzim  traseul  ales din laptopul  Cristinei. Am convenit cu Puiu că pe domeniul ăsta, două săptămâni fata mea, cea dintâi după naştere, să fie şefa delegaţiei.
          Autostrada A28 tăia în două o perdea din diferite specii de conifere, copaci cu tulpini drepte, înalţi, dar şi unii mai scunzi cu crengi contorsionate, susţinând o coroană verde deschisă spre vârfuri. Vegetaţia, mult mai întârziată decât la noi, abia de permitea timid să pâlpâie albul florilor, ici colo în tufişuri. Am văzut undeva pe dreapta, după ce s-a sfârşit pădurea, un tractor întorcând brazdele pe câmp. În faţa lui, o lebădă albă, netulburată, privea cum se apropie monstrul roşu, dar nu s-a clintit din loc. N-am rămas să asist la negocierea finală, căci pedala acceleraţiei şi volanul erau în domeniul lui Puiu, momentan unicul ginere al meu.
          Cristina ne-a informat sec că staţia terminus pentru azi e Rotterdamul. Asta e! Dacă aşa s-a hotărât, sărbătorim Ziua Pământului cu multă apă! Pe un panou reuşesc să citesc din scurt Rotterdam 61 kilometri. Mă aşez liniştit în scaun şi tratez cu Alex problema spinoasă a centurilor de siguranţă. Ioana, de undeva din satelit, intervine din când în când în GPS anunţându-ne ieşirea şi intrarea obligatorie într-o altă autostradă. La un anumit moment mi se pare că parcă s-a schimbat semnificativ sensul de mers. Mă concentrez asupra drumului, dar Rotterdamul dispăruse de pe orice indicator. Ioni, nevastă-mea, pare şi ea nedumerită căinând-o pe Ioana: „nu e atât de simplu să urmăreşti de sus din satelit maşinile în mişcare!” Poate că a fost fata la vreo petrecere noaptea trecută, o fi mai obosită şi a încurcat traseul! Ne linişteşte Cristina sărind în apărarea Ioanei.
          – Nu vă faceţi griji că ştie ea ce face! A ales un traseu un pic mai ocolit.
          Orele se scurg, mă enervez, deja şi încerc să adorm. Telefon semnalizează un mesaj, şi încă unul!
          – Ia uite mamă ce mesaj am  primit. Citeşte tare Ioni:
          – Bine aţi venit în Belgia!
         – Belgia?... Ioana asta s-a scrântit de tot. Mergem pe mâna ei!

Dacă e marţi, e Belgia! Până şi Nikonul parcă s-a trezit