Doar gulerul rămăsese albastru

           Echipa mea de tehnicieni ai calitaţii

În şpan se intra cam pe la şapte şi jumătate. Până atunci maiştrii, şefii formaţiilor, se informau deja la montaj care sunt lipsurile. Prima grijă când intrau în secţie era să treacă pe la căpătâiul bolnavului. Montajul, aflându-se imediat în dreapta, arăta ca un spital de campanie unde bolnavul agoniza conectat la aparate. Trebuiau să-i citească pe rând pulsul, tensiunea arterială şi restul… Fiecare pe specialitatea şi domeniul lui şi să-şi consemneze conştiincios în carnet datele din fişa medicală. Rar se întâmpla să găseşti bolnavul sănătos şi în stare normală, adică să-şi fi făcut norma de cutii de viteze în schimbul trei, fără nici o problemă.

Ori gâfâia cu respiraţia întretăiată, ori avea febră şi i se ridicase tensiunea de-i săreau piuliţele din senin, nerezistându-le filetul la cuplu de strângere, ori îl dureau rinichii, ori nu mai funcţiona ficatul, ori i se blocaseră sateliţii... Să te ferească sfântul să i se urce problemele la cap şi bolnavul să fluiere în viteza IV-a ca nebunul! Sau să calce strâmb, fie pinionul de atac, fie roata conică, să strice pata de contact. Greu să înţelegi viaţa de cuplu!…  Atunci era al dracului de tot!

Fiecare în sinea lui era pregătit de răul cel mai rău! Se strângeau la capul bolnavului în bancul de probă toţi specialiştii, plus corul de bocitoare, de parcă se dăduse cu goarna. Nu mai aveai loc de atâta suflare! Nea Ion Surditu, controlorul, în halatul lui galben asculta cu stetoscopul în prelungirea urechii corpul bolnav al cutiei şi explica precum un profesor chirurg de prima mână, în faţa studenţilor medicinişti strânşi în jurul mesei de operaţie, unde e buba şi cum ar trebui extirpată.

Venise şi directorul, unul dintre ei. Să zicem că de data asta era Liviu Păunescu, sau Ivan Constantinescu sau Scânteie Tomescu… Nu, Scânteie nu, că asta e porecla, celălalt nume nu mi-l amintesc. I-a făcut semn şefului de secţie să iasă afară din banc.

—Bădiliţă, caută-l pe tovarăşul Miu-lescu şi veniţi amândoi la tine în birou.

—Nu intraţi să ascultaţi problema tovarăşe director?... Şi făcu semn către bancul de probă. Huruie mai tare pe mers înapoi! Eliberez locul!... Îi dau afară pe toţi şi închidem uşa la cabină. Aşa se aude mai bine!

—Măi Vasilică, ţi-am zis de o mie de ori, degeaba eşti băiat deştept că nu pricepi! Ăsta e oful meu!... Aştept de la tine să nu-mi bat gura degeaba!… De ce v-aş mai plăti pe voi, dacă le fac eu pe toate?...

Iliuţă Vasile, maistrul de la atelierul diverse, subţire şi pipernicit cum era, când intră pe uşă întârziat oarecum, îşi băgă capul între umeri văzând atâta lume strânsă şi trecu mai departe. De data asta nu se opri în montaj, strecurându-se neliniştit direct către linia lui de Diverse. Îi dădu ocol. Lucrurile păreau în ordine. Controlă ca de obicei legitimaţiile de pe birou şi le puse la locul lor.

Cu inima îndoită îşi făcu olecuţă de curaj şi se întoarse la montaj. Avea totuşi speranţă. Tevatura era prea mare ca să fie generată de furcile şi mărunţişurile sale diverse.

A ocolit mulţimea adunată, ce parcă se mai rărise, intrând în montaj nu pe la bancul de probă, ci pe la celălalt capăt al benzii. Leana, fata care asamblase capace spate în schimbul de noapte, se îmbrăcase deja să plece acasă, îl văzu şi îl strigă:

—Nea Iliuţă, o zbârcişi în cozoroc!...  De la trei nu mai am pătrate! Dacă nu era treaba cu cuplu conic, intrai matale pe ţeava tunului! Ai avut noroc!

De unde luase nebuna  expresia aia cu  „zbârcitul în cozoroc?” nu pot să ştiu, că nici în dicţionarul de expresii româneşti n-am găsit-o!… Poate de la şapca ce-o purta şmechereşte pe ochi… Îi înflorise un zâmbet în interior ca o dâră luminoasă pe suflet, dar nu-l dădu pe faţă, nu-l afişă în pervaz… De n-ar rezolva ăştia problema toată ziulica, aş scăpa de necaz! Poate mi-aş mai reveni o ţâră!

Trecu mai departe pe la celelalte posturi unde se asamblau piesele din atelierul lui. Îşi notă în carneţel stocurile şi se grăbi să ajungă la şedinţă. O şedinţă scurtă de cinci minute în care comunica reglorilor priorităţile zilei.

În general operatorii ştiau ce au de făcut. Îşi trăgeau piesele de la operaţiile anterioare în coşuri, sau în cutii de metal agăţate cu un cârlig, târşindu-le direct pe ciment, porneau utilajele să se încălzească, mai schimbau o vorbă între ei, sau plecau după vreun dispozitiv sau sculă la magazia de SDV-uri a doamnei cu nume de floare, ceva mai ofilită ce e drept! Trandafir sau Bujor o chema, nu sunt sigur, n-am apucat-o prea mult că a ieşit la pensie. Cred că Bujor… Oricum nu conta!

Bujor era doar numele, căci dacă aveai nevoie de ceva, o freză specială, un cuţit cu pastilă vidia spre exemplu, scotea pe ghişeu numai ghimpi de trandafir. Găseai la ea doar burghie obişnuite şi pietre de polizor.

—Ce crezi dumneata că vidia creşte pe câmp? Costă parale! de unde să ia statul să vă dea la toţi? Descurcă-te şi matale cum poţi! Şi te-ntorceai tâmp ca boul în jug... Mama ei de viaţă, cum să ari pe câmp fără plug!?

            Îl auzeam pe meşterul Ilie din punctul meu de control final:

—Ce dracu băi Sora, iar n-ai avut pătrate la montaj! Sora, nefiind vreo soră de caritate ci reglorul care răspundea de pătrate. Era el mai lent, mai încet de felul lui! Dădea din cap, te aproba, dar până să-şi clintească picioarele dacă îl trimiteai undeva, dura…

Nu vreau să abuzez de răbdarea dumneavoastră şi nici să vă educ simţul tehnic, dar când am scris Guşterele, câţiva comentatori avizaţi de care eu în general ţin seamă, cum ar fi Dumitru Ungureanu, mi-au reproşat că romanul meu ar fi trebuit să aibă mai mult epic.

Dimpotrivă, prietenii mei albaştrii Ică şi Nae, când am vrut să dau drumul la tipar ediţiei a II-a şi le-am citit noutăţile din carte — schimbând şi titlul, Albaştrii. Dosarul, de data asta — m-au certat pe drept că Uzina, capitolul pe care îl parcurgem acum împreună iubite cititor, o fi epic dar nu are legătură cu albaştrii. „Şi-a pierdut spiritul alert, captivant pe alocuri şi pe deasupra are multe lungimi care nu interesează, devine plicticos. Adaugi prea multe nume noi, practic e o altă carte. Şi nici măcar nu pui accentul pe trăirile tale să te împlinească în calitate de personaj!”

(Pot să fiu de acord, raţional cum sunt, cu vorbele amicilor mei, dar nu întrutotul. Uzina mi-a nivelat reliefurile, m-a trântit din înaltul cerului cu brutalitate într-o altă viaţă, ce a devenit până la urmă viaţa mea, cu plictisuri, monotonie, lentoare, uzură şi multă ceaţă... Eu am suportat timp de 40 de ani atmosfera aceea. M-am adaptat, am vieţuit acolo! Vreau să văd dumneavoastră cât rezistaţi doar să citiţi cartea? O să revin fără îndoială, dar să reiau dimineaţa de unde o lăsasem în biroul şefului de secţie, Vasile Bădiliţă…

(fragment din "albaştrii, dosarul" aşteptând o ofertă de lansare a cărţii  în Piteşti)

PR de sihastru

Există un însemnat număr de prozatori şi poeţi blestemaţi, ale căror cărţi ajung în mâinile cititorilor cu totul şi cu totul întâmplător. Nu valoarea din păcate este cea care dă şanse vieţii cărţilor, spre marea dezamăgire a celor care cred că odată cu ultimul rând adăugat în manuscris, misiunea i s-a încheiat şi se aşteaptă să curgă mulţumirile şi aprecierile, cronicile în reviste literare, aplauzele dacă s-ar putea, satisfăcut că munca lui e cunoscută şi a ajuns unde trebuia. Nu se pune problema de a fi răsplătită, ar fi prea mult!

Ne lipseşte veriga misionarului, fără ea nu are cine să răspândească învăţăturile, zvonurile, că doar nu ne permitem toţi pârliţii, piar-ul lui Igor Bergler. Despre circulaţia obiectelor cărţii, n-ar putea fi vorba, la tirajul confidenţial de 100-200 de exemplare, cum se poartă în majoritatea editurilor, pe banii nebunilor orgolioşi care vor să le rămână numele pe o copertă colorată şi în registrul ISBN, unde când eşti înscris, te poţi socoti deja nemuritor, căci nu există rubrică în care să consemneze cineva, moartea cărţilor.

Sunt perfect conştient că la numărul imens de cărţi tipărite, evident că n-are sens să gândeşti optimist! E greu să te regăseşti pe listele cu cărţile citite de critici, dar eu tot răsfoiesc lunar revistele literare poate observ vreo muşcătură de „Guştere”…sau măcar un „dosar albastru”, sau aflu de vreun training media cu piar…

Primul trofeu din 2019

Ne-au venit imagini frumoase şi veşti bune din Thailanda. Primul trofeu WTA din acest an intrat în patrimoniul fetelor noastre minunate. care poartă cu mândrie în lume tricolorul românesc. Felicitări Irina! Felicitări Monica!

2-6/ 6-1/ 12-10/

Va aşteptăm învingătoare la Fed Cup!

O nouă cronică la Guşterele

Ion Toma Ionescu

Guşterele din specia Guşterelui, din neamul Guşterelui şi din zodia Guşterelui

(Ion Toma Ionescu – „Guşterele” – Ed. Inspirescu, 2015)

             Ingrat locul poetului în lumea romanului. Trebuie să-i citeşi pe amândoi, om şi roman, de trei ori în trei ani diferiţi. Şi a patra oară, să fii sigur dacă ai înţeles bine. Mai ales când nu scrii romane, cel mult romanele mai fac aluzii la tine. Şi ca un făcut, când te-ntâlneşti cu omul, aproape şi cu romanul: „Cum e cu Guşterele, ai zis ceva de el, el a zis ceva de tine?...” M-a înnebunit Ion Toma Ionescu, cu soiul ăsta de făptură, încât de fiecare dată când iar m-apropiam de „Guşterele” lui, trebuia s-o iau de la cap la coadă, înc-o dată şi-nc-odată.

            Până la urmă, ce poate fi atât de periculos la ’un şopârl’ simpatic, care de regulă e paşnic, dacă neinspirat cumva te târcoleşte până de te muşcă şi-ncerci să-l prinzi, îţi lasă amintire coada, deci tot te-ai ales cu ceva. Dar stai că nu-i chiar aşa, adică să fug după târâtoare ori ele după mine. Trebuie văzut cine supărarea-i Guşterele aici şi ce hram poartă, pesemne că-i ceva bai cu el.  

            Mai întâi de toate, descoperim un roman autobiografic, de unde ne duce gândul că ITI o fi-n ceva legătură de rudenie cu G; sau nu, G să fie un fel de marcator pentru cromozomul şi/sau destinul lui ITI... Îi voi da de cap şi de coadă! Dar nu prin exegeză, să nu mai zic, Doamne fereşte, de vreo te miri ce hermeneutică şi alte cele, ca să nu mă iau de cap şi de coadă, fireşte. Şi nici printr-o încercare de fărâmă de  biologie, că mai mult nu ştiu.

            Vom merge într-o călătorie spaţio-temporală la clasa G. Câţi G? Un G, marele G. Centurile de siguranţă!

             Aşadar, avem o perioadă clătinată în istorie, cea interbelică; mai avem un sat, Merişani; şi mai avem o tipologie umană aparte, Tobârlanii. Aici se manifestă întâmplările vieţii, precum tot aici se întâmplă manifestele vieţii; manifeste, nu manifestări, cele din urmă putând avea în cazul de faţă conotaţie comunistă, pe când primele, ghici de care!

            Interesantă înşirarea pe capitole a neamurilor, cu neapărat reveniri asupra lor, şi desigur cu peisagistica fizică, ambientală şi morală, bogată şi aferentă fiecăruia în parte. Pitorescul dă în tot locul mână cu drama, e un foietaj de personalităţi ample, într-o festival de tarte ale vremurilor clocotite.

            Frumuseţea omului, farmecul satului, se află  sub biciul nemilos al unei falii de istorie, un tărâm nelămurit dacă vrea să fie şi înspre care rost definitoriu s-o apuce. E bucuria vieţii deopotrivă cu tristeţea asupra vieţii. Sunt şi ilogismele covârşitoare pe seama vieţii.

           În decorul scenic au loc cele ale zilei, alături de altele ale zvonisticii şi desigur unele ale doar închipuirii. Merită să mergi într-o astfel de interfaţă a lui ITI, cât de periculos ar fi să nu te apuce şi pe tine un gest asemănător raportat la propriile-ţi ramuri genealogice.

           Rezonanţa umană este atât de imprevizibilă, încât trezeşte însăşi natura din rolul expectativităţii. Iar ’moţul’ naturii astfel însprintenat, rămâne ca efigiu, ca girofar, ca altceva ce-ar mai fi cu ’g’, aceasta pentru că este vorba despre marele G.

           „Eram către ultimele pagini ale dosarului. Am auzit un clipocit aproape imperceptibil în apă, şi pe mal a apărut guşterele...” Iar Guşterele era frumos, îndemnându-te să ’guştereşti’! Întregul fragment amenajat cumva conclusiv, este nuanţat mjirific pe bază de Guşterele, vă asigur de asta, place!

           Avem deci, Guşterele autentic, roman autentic, acum dincolo de acest aranjament existenţial ITI cu G, îmi mai rămâne să-l pun la loc în memorie pe poet!

Daniel Marian. 

Notă: Mulţumiri autorului acstei cronici, Daniel Marian, pentru că şi-a găsit timp să converseze cu Guşterele!