Prima zi
Am văzut un vulcan clocotind, a cărui măreţie lumina
cerul în jur. Era atâta consistenţă şi energie în vocea-i tunătoare, încât,
părea că în marea lui încleştare se luase de piept cu Dumnezeu. Dincolo de
masă, un biet critic, de fapt un critic bun, împietrise acoperit în norul de
cenuşă şi scrum. O statuie carbonizată cu un câine încolăcit de frică între
picioarele sale.
Mi-a venit în minte oraşul Pompei în zădărnicia
ultimelor clipe de viaţă şi, în piaţă, urcat pe
soclul cel mai înalt, nevoind să fie întrerupt, oratorul Nicolae Breban,
vorbind despre Friedrich Nietzsche şi opera lui, în van, unor statui…(Trebuie
să precizez mi s-a atras atenţia mai târziu, că atunci când treceam în revistă
statuile, Marian Ilea, nu se afla acolo.)
A doua zi
S-a lansat Frica. Romanul
recent de la Tracus-Arte. Frica de Breban de cu seară – se risipise. Era în
plan o zi de primăvară însorită, fără strelice de nor. Vezuviul înverzise şi din
coasta lui Nietzsche încolţise un Breban mai Brebenel, mulţumit că vorbitorii de
faţă l-au ales pe el, la borna 85 de viaţă, „cel mai mare prozator după al
doilea război mondial”. Apoi şi-a luat în stăpânire discursul, dens, lucid, consistent
şi ne-a luminat, cu asupră de măsură, ce i-a lăsat moştenire lui, marele
Decebal. Nu cuvântul, nici istoria, nici religia, darul a fost pământul!... Adăpost
pentru viaţă şi pentru moarte. Noi n-avem frica, prin urmare, că mai departe
vreodată ne va fugi pământul de sub
picioare!...
În tren
Am început să citesc
romanul. Vulcanul îşi arăta iar măreţia, răsturnând planuri, rostogolind idealuri… Simt cum vagonul se umple de lavă, legănat
ca o navă pe valuri…
