Să marchez cumva că am terminat proiectul Tobârlanii(l-am mai terminat odată şi încă o dată...). Ediţia
III-a, adăugită, a romanului meu Guşterele care şi-a câştigat zic eu şi zic şi
alţii(cu modestia mori de foame!), locul în inima celor care au apucat să-l citească. Urmează partea cea
mai grea, să găsesc editura care se angajează să scoată pe piaţă cel puţin 1000
de exemplare.(Guşteri originali, Tobârlani adevăraţi!)Ştie cineva, cultura Guşterelui, poate accesa fonduri europene prin PNRR?... N-aş vrea să ajung să mă uit lung la rectificarea bugetară a lui Teodorovici…(A plecat Teodorovici, a venit Cîţu!...) Vorbesc serios, editurile mari citesc ce scriu eu aici? că nu scriu într-o doară!... Pot fi şi editurile mici cu manageri vizionari, pe care să le facă Tobârlanii, mari…
*
Eram către ultimele pagini ale dosarului. Am auzit un clipocit
aproape imperceptibil în apă, şi pe mal a apărut guşterele. Abia acum zărisem în spatele lacului trei cufere de
lemn, dintre care cel din mijloc avea capacul deschis. Cu siguranţă un cufăr
din margine aparţinea tatălui meu. Aş fi putut afla în sfârşit acolo
manuscrisul lui. Pe cufărul din marginea cealaltă, un desen ca un cod de bare
şi dedesubt, scris cu vopsea, Nilă. Cel din mijloc trebuia sǎ fie desigur al
lui Nicolae. Al lui se deschidea mereu.
Coada micuţei reptile încă se extrăgea din luciul lacului.
Ghearele din faţă se proptiseră în mal şi ochii mari mă fixau scăpărând un
verde intens. Picioarele lungi din spate se cambraseră. Cu fiecare clipă,
dilatată de atenţia cu care îl studiam, ca să-l pot descrie, guşterele creştea
în dimensiune, cât un pui de crocodil, gata să ţâşnească să-şi apuce prada.
Împrejur liniştea devenise apăsătoare. Pierise şi zumzetul fântânilor
arteziene. Pielea verde a guşterului se înegrea vizibil. Frica îmi pătrundea
în oase, iar gândul că nu reuşisem să stau de vorbă cu personajele...
*
Aşa s-a terminat Guşterele,
banal. Nimic de senzaţie. Am rămas cu cerul gurii amar. De parcă i s-a luat
culturii de guştere, întreg bugetul prin ordonanță de urgență. Speţa guşterelui
a fost lăsată în declin aproape să piară natural. S-a produs o mutaţie în ouăle
de guştere, şi puietul, dramatic, e tot mai rar. Cine să mai investească în
educaţie? Cine să mai citească? N-am avut în vedere acest aspect. Ar fi trebuit
să fiu mai circumspect.
Mi-am adus aminte la Siliştea-Gumeşti, după ce lui Marin Preda Cel mai iubit... i-au apărut Moromeţii, nimeni din
satul natal n-a mai vorbit cu el. M-am gândit că ar fi bine să previn cumva,
până nu începe să circule, în Merişani, sau în altă parte pe unde se află
neamurile, informaţia. N-am scris despre neamuri numai de bine în carte!...
Contez pe
faptul că neamurile mele în păr, nu prea se omoară cu lectura. Nu fac nici casă
bună cu internetul şi n-am nici ştire că sunt prieten pe facebook cu vreo
nepoată de văr...
Ştefan
Mitroi un alt mare scriitor, în romanul lui special, Goarna lui Tuturuz, oglindeşte în pagini memorabile drama destructurării satului românesc. Spun
special, pentru că în satul părăsit de oameni, însufleţeşte ca personaje,
casele, obiectele, turla bisericii, sufletele mormintelor care discută între
ele, acţionează şi călătoresc, în căutarea ultimilor locuitori plecaţi la
Bucureşti. El a rezolvat din start problema, strict vorbind. N-are cum să se mai afle în
conflict cu neamurile!
Am avut o sclipire strategică, premeditatată recunosc, să le ofer înainte de-a fi prea târziu, fiecăruia câte un
guştere în viu.
Ieri
am bătut la prima uşă, spăsit. M-a primit o verişoară de mătuşă, Melania. Nu ne
mai văzusem de mulţi ani. Avea un animal canin în casă care tot mârâia. I-am
pus Guşterele pe masă, la care
m-a întrebat:
– Costă bani? şi subtilă… Muşcă?
– Doamne fereşte, nu costă nimic şi n-are nevoie de
cuşcă! Eu sunt mulţumit doar să-l ţii în bibliotecă, dar nu din milă. Dacǎ nu-l
deschizi, nici nu ştii că ai în casă o reptilă…
