Volumul de versuri „Al cincilea anotimp” de Ion Toma Ionescu (Editura
Detectiv Literar, București, 2019) este împărțit în cinci părți,
echinocțiul de primăvară, solstițiul verii, echinocțiul de toamnă,
solstițiul iernii și al cincilea anotimp, fiecăreia revenindu-i, astfel,
un anotimp.
Titlul fiecărui poem constituie și primul vers, totul continuând firesc, fără poticniri, asemenea unei cascade.
Poezia lui Ion Toma Ionescu este când despre trăire și sentimente, când despre revolta față de o societate nedreaptă, față de îngrădirile la care este supus individul de către cei care își urmăresc doar propriul interes, fără a avea o viziune de ansamblu asupra (in)acțiunilor lor nesăbuite.
Bunăoară, omul nu poate trăi în afara timpului, având același punct de plecare, nașterea, și același punct de sosire, moartea, iubirea fiind doar o stație pe parcurs (între dragoste, „și moarte / amușinând / omul e o pendulă / fudulă de urechi // altfel ar / auzi de departe / îngerul strigând rar / fiare vechi răscumpăr / fiare vechi / în numerar...”).
Și totuși, nimic nu e simplu, fiecare având de parcurs propriul drum, fără a semăna cu al altuia, iar cuvintele îi vor fi însoțitoare perfecte întotdeauna, un fel de înger păzitor, pentru că sufletul lor se pliază perfect pe cel al omului („firul de ceară alb din literele / mele s-a împletit / cu un fir de mătase roșie / și să se întregească minunea / în trup mi-au încolțit bulbi / de ghiocei”).
Cuvintele au, de altfel, o lumină proprie, dar care trebuie descoperită, întreprindere deloc facilă („caut lumina cuvântului // numai că bestialele flori de cireș / mi-au străpuns simțurile / toate organele ciuruite / au căpătat simț olfactiv”).
Nu e de mirare că pagina ajunge să nu mai fie suficientă pentru ca literele să se desfășoare în voie (în cartea în care scriu eu, „ninge tot timpul / caligrafiez cu acribie / literele albe / zăpada iese din pagini / abia de mai disting / marginile”).
Totodată, și moartea e o carte compusă din cuvinte („știi moartea / e o carte / în care scrii / mereu / și ajuns / la sfârșit / crezi că păcălești / alungind literele / ca și cum ai fi / un pic dumnezeu”).
Pe de altă parte, indiferent de vremuri și de spectrul represiunii, omul nu trebuie să se declare învins, ci are obligația de a lupta contra nedreptăților, Sighetul fiind un exemplu crud ce nu va putea fi vreodată uitat („cuvintele își pierd respirația / literele expuse pe gratii în ziduri / descărnate de lumina soarelui / ca niște prune uscate rescriu / rescriu o tulburare a istoriei”), dovadă stând și protestele tinerilor din ziua de azi („ei sfidează mașinile / înotând în carosabil / contra curentului / încălcând flagrant / liberi / regulile / nescrise ale istoriei”).
Libertatea adevărată trebuie apărată pentru că, adeseori, din păcate, este prost înțeleasă („viața în libertate / se încolonează pe stradă / într-o paradă gay”).
Omul se află, așadar, între lumină și întuneric, însă depinde numai și numai de el de care parte va sta („flacăra lumânărilor / sapă în ceară / bezna / tăcerilor”)
Al cincilea anotimp, deși există, nu poate fi atins, oricât l-am căuta, deoarece el se creează pe măsura cercetărilor noastre („unde e doamne / al cincilea anotimp // și timpul / un păianjen de pământ / se risipește în oase / țesând / giulgiul alb de mătase și / despărțindu-mă de umbră... // umbra care nu mai sunt / mă petrece / fluturându-mi cu mâna /din trenul / de noapte”).
Prezentul volum este bine închegat, poemele intense, puternice producând vibrații în cititor, cuvintele învăluindu-l fin cu sufletul lor.
Titlul fiecărui poem constituie și primul vers, totul continuând firesc, fără poticniri, asemenea unei cascade.
Poezia lui Ion Toma Ionescu este când despre trăire și sentimente, când despre revolta față de o societate nedreaptă, față de îngrădirile la care este supus individul de către cei care își urmăresc doar propriul interes, fără a avea o viziune de ansamblu asupra (in)acțiunilor lor nesăbuite.
Bunăoară, omul nu poate trăi în afara timpului, având același punct de plecare, nașterea, și același punct de sosire, moartea, iubirea fiind doar o stație pe parcurs (între dragoste, „și moarte / amușinând / omul e o pendulă / fudulă de urechi // altfel ar / auzi de departe / îngerul strigând rar / fiare vechi răscumpăr / fiare vechi / în numerar...”).
Și totuși, nimic nu e simplu, fiecare având de parcurs propriul drum, fără a semăna cu al altuia, iar cuvintele îi vor fi însoțitoare perfecte întotdeauna, un fel de înger păzitor, pentru că sufletul lor se pliază perfect pe cel al omului („firul de ceară alb din literele / mele s-a împletit / cu un fir de mătase roșie / și să se întregească minunea / în trup mi-au încolțit bulbi / de ghiocei”).
Cuvintele au, de altfel, o lumină proprie, dar care trebuie descoperită, întreprindere deloc facilă („caut lumina cuvântului // numai că bestialele flori de cireș / mi-au străpuns simțurile / toate organele ciuruite / au căpătat simț olfactiv”).
Nu e de mirare că pagina ajunge să nu mai fie suficientă pentru ca literele să se desfășoare în voie (în cartea în care scriu eu, „ninge tot timpul / caligrafiez cu acribie / literele albe / zăpada iese din pagini / abia de mai disting / marginile”).
Totodată, și moartea e o carte compusă din cuvinte („știi moartea / e o carte / în care scrii / mereu / și ajuns / la sfârșit / crezi că păcălești / alungind literele / ca și cum ai fi / un pic dumnezeu”).
Pe de altă parte, indiferent de vremuri și de spectrul represiunii, omul nu trebuie să se declare învins, ci are obligația de a lupta contra nedreptăților, Sighetul fiind un exemplu crud ce nu va putea fi vreodată uitat („cuvintele își pierd respirația / literele expuse pe gratii în ziduri / descărnate de lumina soarelui / ca niște prune uscate rescriu / rescriu o tulburare a istoriei”), dovadă stând și protestele tinerilor din ziua de azi („ei sfidează mașinile / înotând în carosabil / contra curentului / încălcând flagrant / liberi / regulile / nescrise ale istoriei”).
Libertatea adevărată trebuie apărată pentru că, adeseori, din păcate, este prost înțeleasă („viața în libertate / se încolonează pe stradă / într-o paradă gay”).
Omul se află, așadar, între lumină și întuneric, însă depinde numai și numai de el de care parte va sta („flacăra lumânărilor / sapă în ceară / bezna / tăcerilor”)
Al cincilea anotimp, deși există, nu poate fi atins, oricât l-am căuta, deoarece el se creează pe măsura cercetărilor noastre („unde e doamne / al cincilea anotimp // și timpul / un păianjen de pământ / se risipește în oase / țesând / giulgiul alb de mătase și / despărțindu-mă de umbră... // umbra care nu mai sunt / mă petrece / fluturându-mi cu mâna /din trenul / de noapte”).
Prezentul volum este bine închegat, poemele intense, puternice producând vibrații în cititor, cuvintele învăluindu-l fin cu sufletul lor.
Daniel Luca
