Mă aflu într-o complicată eroare, ca
și cum aș vrea sǎ ridic în soare un zmeu ca sǎ pot recepţiona un mesaj din cer,
dar nu strunesc curenţii de aer pentru că vântul s-a pornit ca un caier din
toate direcţiile. Acul busolei, cel care ar fi trebuit ipotetic după toate
convenţiile să-mi indice calea, parcă a înnebunit sub cadran, rotindu-se bezmetic
precum o elice de aeroplan. Ca purtător de elice era inapt. I-am zis aşa,
pentru rimă… Sper că nu-i o crimă, el
fiind elicopter în fapt.
Mișcarea elicei îmi încolăcise
braţul deasupra capului într-un nod marinăresc, una cu sfoara zmeului. Și, de
parcă aș fi fost parașutat la un Dineu cu proști, – am văzut spectacolul la
Naţional cu Mălăele în rol principal, ţinând neapărat să-și pună pălăria pe cap
cu picioarele…– la fel și zmeul meu, parașută mută – în loc să se înalţe în
câmp deschis către soarele din vis, să recepteze mesajele puse în undă din Paradis –
confundă raiul cu iadul, şi se dă de pământ pe o pală întoarsă de vânt, amintindu-şi
că i-a promis talpa iadului, nestemate.
Nu te supăra frate, da şi răsadul de roşii în propria lui libertate, întâi îşi tăvăleşte rădăcina în noroi şi abia mai apoi îşi înalţă tulpina şi se închină!…
Nu te supăra frate, da şi răsadul de roşii în propria lui libertate, întâi îşi tăvăleşte rădăcina în noroi şi abia mai apoi îşi înalţă tulpina şi se închină!…
