Cuvantul autorului

https://pasareacetii.blogspot.com/2020/08/cuvantul-autorului.html

Ioan Romeo Rosiianu despre Fotografii miscate.

https://www.ecreator.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=9838%3Adespre-badea-cartan-si-samoila-marza-in-opera-lui-ion-toma-ionescu&catid=12%3Acritica-literara&Itemid=115&fbclid=IwAR2elWL1KdPG505_Hbq393ceas_j9fE8rZzEV6ZqrfTaKnZKS9Y7DLKAYDs

Guşterele, licitaţie în SEAP

Domnule/Doamnă,

Aş vrea să vă propun o afacere frumoasă din care dumneavoastră aparent nu câştigaţi nimic, în afară de stimă din partea mea şi poate a altor câţiva confraţi. E o vară păcătoasă!... Covidul SARS-Cov-2 ne-a mascat, înstrăinându-ne şi distanţându-ne între noi şi raţionalizând berea de la terasă. Folosesc cuvinte puţine ca să mă fac înţeles şi să nu vă răpesc din timp, dar tot o s-o dau un pic după cireş...

Apelez la bunăvoinţa, mai ales a acelora care n-au avut putinţa să citească Guşterele la firavele lui apariţii în două ediţii succesive, dar au auzit câte ceva despre el şi-mi cer iertare pentru cele 15-16 cărţi pe care le-am comis colateral ca modest şi trist criminal în serie, şi le-am ascuns, ca să nu oripilez opinia publică şi să mai salvez ceva în republică, din reputaţia şi onoarea mea de familist. Este evident că am plătit cum se face din buzunarul propriu, toate cheltuielile pentru „înmormântarea” lor, dar îmi place să cred şi consider că Guşterele ar merita un alt tratament!

Referitor la „cheltuieli de înmormântare”, opinez că la un tiraj de 100, maxim 200 de exemplare pe care mi le-a permis buzunarul subţire, chiar dacă unii critici ar fi fost tentaţi să cânte veşnica pomenire, nu s-au auzit, şi tot moarte sigură s-a numit!... 100 de cărţi, abia de ajung evident să le pui la pachete, şi să le împarţi cu paharul de colivă, punga de crochete şi doi mici, plus paharul de vin aferent, neamurilor şi literaţilor pe care-i ţii de amici, nutrind speranţa activă că va aprinde careva vreo lumânare, de sâmbăta morţilor…

Cum ziceam, sau nu ziceam, dar zic acum. Am terminat ediţia III-a la Guşterele, roman căruia, i-am mai adăugat aproape 50 de pagini şi mă bate gândul, să-i schimb şi numele de botez, e o decizie importantă(Tobârlanii e o variantă, nu ştiu, optez!… Aştept şi părerea doamnei Eva Monica Szekely care pregăteşte un studiu introductiv…). Cartea e cel puţin surprinzătoare şi cred că o editură bună ar putea-o vinde măcar în câteva mii de exemplare. Însă editorii pe care-i ştiu eu, ori sunt gregari, ori nu citesc manuscrisul, ori aparţin unor edituri mici şi nu au spirit practic de aventură, să împlinească visul Guşterelui care ar vrea să intre pe cai mari în literatură. Ştiu şi eu, ştiţi şi dumneavoastră nu va trebui să explic, cum Ghepardul a crescut un colos de editură, din nimic!...

Dar să rămânem în ograda noastră, n-aş vrea să sar gardul, dar nici să-mi pun ştreangul de gât!... Guşterele meu nu e Ghepardul lui Lampedusa, dar orişicât!... Revenind de după cireş, nu văd în zare, neicanimeni cum sunt, să pot face crocodelul să zboare! Chiar dacă i-am promis că-i obţin aprobare pentru un transplant de aripi.

De-aia zic, poate ne „înfiaţi” pe amândoi Domnule/Doamnă şi împreună scoatem în sfârşit romanul românesc din nevoi… Să fie citit!

M-am jucat, dar m-am jucat pe bune. Sper după câte vă cunosc, să nu fi produs suspiciune. Dumnezeu ţine cont de faptele bune şi mai face din când în când, o minune.

Aşteptăm cu emoţie, ca doi norocoşi, eu şi Guşterele un răspuns şi un tuns la promoţie, să dăm în vitrină frumoşi.

N. A. Stau la dispoziţie cu manuscrisul viu, dacă se încumetă cineva. Nu vreau să par ironic dar parcă n-aş vrea să-l înscriu în registrul electronic din SEAP.

Al 21 - lea

Simona începe meciul cu Mertens la nivelul de sus. Recunosc în sfârşit pentru prima oara la Praga, tenisul ei de top. La 3-2 pentru ea, cu două duble într-un ghem şi 4 mingi de break salvate, se concentrează şi se distanţează la 4-2. Mai face un break, 5-2, şi am văzut-o pe Mertens dând mărunt din buze şi sărându-şi sufletul, ca o româncă veritabilă.

Cel mai bun set jucat de Halep după întreruperea din motive de pandemie se încheie cu 6-2!

Setul doi este din alt film, un film psihologic cu introspecţiuni şi dialoguri interminabile cu ego-ul, în spatele terenului. Se joacă uşor crispat, gândurile ne chinuiesc, şi se ajunge aproape de final la 5-4 pentru Mertens, într-o revenire spectaculoasă. Dar nici ea nu e supraom, şi nervii ei sunt din carne, întinşi la maximum.  Nervii Simonei parcă sunt mai tari, sigur sunt mai tari, pentru ca ea e  campioana! Setul se încheie cu 7-5! Felicitări Simona!

Zâmbetul ei printre trandafiri ne face să uităm pentru moment — de Sars Cov-ul 19, de restricţiile la mare, de găşti şi clanuri, de Curtea Constituţională, de Avocatul Poporului, de dispute politice , de distanţare — şi să ne bucurăm sincer şi să gândim, fără măşti, în numele viitorului, la cel de-al 22 trofeu, un trofeu mai mare, poate din nou la Paris!

Colonia îngerilor

Număr prietenii adevăraţi în gând, pe degetele unei mâini şi adesea îmi pare că rămân ciung… Fraza aceasta o scriam ieri. Azi caut în Dosarul Albaştrii ştiind că găsesc acolo alte câteva rânduri… Le-am găsit:

Albaştrii. Fenomenul Piteşti 1971

„In liceu aveam câţiva prieteni, mi-i păstrasem din şcoala elementară. Mama mă transferase la Vedea încă din clasa a şasea. Nicu Tomescu şi fraţii Gherghescu (Mitu şi Gheorghe, copiii primului secretar). Ei locuiau în „Colonie”. Colonia era o alcătuire de case-tip, de fapt nişte vile în care se instalaseră activiştii raionului de partid cu familiile lor. Miron Tomescu, cel de-al patrulea amic, stătea şi el cu casa, o casă mare, de fost chiabur, lângă vile, în faţa oficiului poştal unde lucra mama ca operator telefonic. Oficiul poştal avea o centrală mare cu multe chei şi fişete (peste două sute), de mă minunam cum de mama ţinea minte locul în centrală a atâtor posturi telefonice, fără să le-ncurce când făcea legăturile.

Pană spre seară băteam mingea pe terenurile sportive amenajate în Colonie. Nicu Tomescu avea un defect la piciorul drept, făcuse operaţie şi nu-l mai putea îndoi. Îl trăgea după el, dar cu piciorul stâng şuta în minge de dărâma poarta. Fiind cel mai matur dintre noi(pierduse un an sau doi când a avut accidentul), el decidea!

— Azi jucăm fotbal... volei, tenis de masă, sau tenis de câmp.

Domnul Lupu era omul cu materialele sportive. Intendent, activist, administrator, nu ştiu ce rol exact avea în colonie. Ne-a adus la fiecare de la Vaţa, un sat vecin unde funcţiona un atelier de tâmplărie, nişte cărpătoare ce copiau forma rachetelor de tenis, din lemn cu striaţii. Improvizasem şi fileul… Adevărate erau doar paletele, şi masa de ping-pong de la „clubul” amenajat în beciul vilei sale, prima pe dreapta de lângă poştă. Ne-a fost instructor pentru tenisul de masă şi cel de câmp.

Învăţam dimineaţa. Mai răsăriţi printre colegii noştri veniţi de la ţară (nici Vedea nu era cine ştie ce oraş!...), nu se prea simţea la orele de clasă că eram cu lecţiile insuficient pregătite.

În primul an de liceu s-a lipit de grup Dănuţ, fiul profesorului de istorie, „domnul Tudor”. Al cincilea. Se pare că de-atunci aveam deja slăbiciune pentru grupuri!...”

              Am primit un telefon de la Lucius, mă mai sună din când în când să-mi dea câte-o veste.

              —Ioane un prieten de-al tău, nu ştiu dacă aţi mai ţinut legătura, cel care târşea piciorul, a fost luat cu SMURD-ul din apartamentul său. Privesc de la balcon, acum, jos, sunt maşini de poliţie. Nu-l ştiam bolnav, cam singuratic el, îl vedeam în fiecare zi, niciodată fără mască, plimbându-şi câinele…

              Nu ne-am mai văzut de treizeci de ani. Ai grijă Doamne!... Astăzi Lucius m-a sunat din nou.
              —Prietenul tău e bine! S-a întors acasă.