Nordul poeţilor

 

Poeţii, aghesmuiţi de rachiuri,

au picioarele prelungite în catalige

să câştige norii de partea lor,

să-i atingă cu fruntea şi să-i oblige

să ningă, scuturând scrumul din cer…

Înaintea lor îngerii pe schiuri

le deschid drumul

precum salvatorii

 

Ce e cu picioroangele

alea cu crăcană?… Se mirară îngerii,

nici nu au aripi pe spate,

sunt ciudaţi poeţii

şi cangele

ce le ţin picioarele legate,

le-au făcut rană…

 

Ei continuă să înainteze

în echilibru, în Marea Nordului,

pe stăvilarul de la Afsluitdijk,

măsurând iambi şi trohei,

şi construind armătura

din lână de aur şi ţipirig

pe partea de dig

dinspre Den Oever

 

Turnând în centrifugă

praf de stele şi pietre sfărâmate,

frǎmântate şi călcate în picioroange,

împletite cu nuiele de răchite

din delta fluviului Gange

şi zidite, nopţi şi zile amestecate,

în burta monstrului…

 

Cândva un cyborg stelar,

desigur boem,

va călca nesigur pe stăvilar

minunându-se de poem.

Bucuria unei antologii

 

 

7 Esenţial.

Legat de Cenaclul de urgenţă şi automat, mai târziu, de Art Creativ, pentru că s-a nimerit să fiu, să fim împreună în aceeaşi diligenţă de la început, eu, piteşteanul născut get-beget, strămutat definitiv în Bucureşti, un biet poet în căutarea noilor repere pe hartă, iar de partea cealaltă o zână bună ce ispitea din poartă, oferind cui stătea să asculte, mere domneşti, fără vreo redevenţă secretă, nedepinzând de vreun trust transnaţional înscris într-un paradis fiscal…

Militând pentru mersul pe bicicletă şi pentru poezia bunului gust.

Reverenţă Daniela Toma şi felicitări pentru cei 7 ani de realizări!

Antologia omagială, fără îndoială o carte de succes, debutează deosebit de inspirat cu o Inscripţie pe o veche metopă scrisă înainte de plecare de George Mihalcea.

În ceea ce mă priveşte am ales câte un poem din fiecare volum publicat până acum.

 

Copacul care şi-a pierdut pădurea

 

Copacul care şi-a pierdut pădurea

Şi odată am văzut un copac tembel care şi-a pirdut pădurea...

Roşiori de Vede. 18 martir.  Dialogul artelor

Poezie la Roşiori

 

Bucuria de a revedea prieteni dragi la Roşiorii de Vede cu ocazia unui eveniment cultural, Dialogul artelor, organizat în cadrul manifestărilor prilejuite de Ziua Internaţională a Poeziei, a fost mult mai mare decât aventura de la întoarcere, când am dat cu maşina într-o groapă, mascată cu apă de ploaie la ieşirea din localitate. În vremi pandemice nici gropile în asfalt nu mai sunt anemice!…

De unde era să ştim noi că se cască un ditamai crater în mijlocul şoselei, rănind grav, prin impact, ambele roţi de pe stânga, cu jenţi cu tot… Bine că am avut pilot(!) şi telefoane de contact… Că, ce poţi face cu o singură roată de rezervă? N-au cum să iasă două, cât ai fi de Minervă, la numărat… Iar ora era deja înaintată şi programul de service local, încheiat. În jur, noapte, ger, se scuturau norii de surplusul de apă din cer. Perspectivă deprimantă completă, ca un lockdown de Bucureşti.

Şi o aud pe Ioana, ce-nsemnă să ai o Minervă de rezervă!

„Ca să trecem la nivelul următor, eu vă propun să-l sunăm pe Romeo Roşianu că  el e eCreator şi găseşte o rezolvare.”

Pin urmare a găsit! Cum altcum, de fac eu acum, haz de necaz!

Mulţumim Romeo pentru ospitalitatea de Roşiori sau de Baia Mare, oricare! Şi nu în ultimul rând mulţumiri origanizatorilor care ne-au dat prilejul să ne aducem aminte că primăvara, sărbătorim poezia.

La răspântii

 

Această carte s-a născut din dorinţa de a da nouă făţuire unor arginturi mai vechi şi altora meşteşugite recent, pregătite să facă faţă după pandemie unei recrudescenţe a poeziei, sper. E o staţie într-un parcurs al conceptului Argintarium 2, care latră în mintea mea probabil de prea multă vreme, autoizolat în singurătate. L-am deschis la Crucea de piatră pentru că semnul acela de uitare de sine în prejma unei femei fără nume, se află întotdeauna la o răspântie de drumuri, mai aproape de Dumnezeu decât de lume. Cât de revelatoare pot fi pentru această carte, cuvintele decriptate la prima lectură şi dăruite mie de Adrian Alui Gheorghe!

”… poetul a înțeles corect: nu e un păcat să trăiești, dimpotrivă, e un păcat să nu trăiești cu toți porii inimii deschiși. Din acest motiv, două voci se întretaie în fiecare poem din această carte: una trăiește dezlănțuită, de la ”adulter” la ”schimbarea de ochi”, de la ”glezna apei” la a pipăi ”carnea umbrei” sau sânii femeii ”cu cinci sâni”; cealaltă esențializează viața și clipa, în spiritul unui Eclesiast care vorbește sieși și lumii despre ”vanitatea vanității”, fiind un fel de decont senzual al fiecărei stări.”