vineri, 23 aprilie 2021

Divagaţie artistică tenisistică


          O partidă aproape perfectă în debutul de la Sttutgart al Simonei Halep! Cu o Vondrousova ce-i marketase ceva daune morale pe ultrascurte, în cele două partide cântate anterior în sol major pe coardele rachetei sale, surprinzător de bine acordate.
          Emoţii am avut ca fan(recunosc, mai profan), fără număr! Dar n–am căzut pe spate... N-aveai de unde ştii cum se limpezise treaba la umăr!… Te gândeşti, asta e te gândeşti! (Cam degeaba, vise!...) Că, un parfum de mosc e un produs de consum obişnuit în Bucureşti, nu ştii niciodată cu ce prinţ te-ntâlneşti, la costum, cravată asortată şi, ca fată îţi pierzi concentrarea…
          Dar Simona cu ochii albaştrii ca marea a stăpânit toată zona, de parcă venise Darren Cahill cu drona ca iniţiaţii şi-i transmitea din tribună informaţii precise despre starea planetei, spre disperarea Marketei.
          Halal revanşă!... Desenată pe planşă meseriaş, cu Simona cea mai cea, fată de oraş! 6-1/ 6-3/ 
 
Felicitări!
te mai aşteptăm tot aşa!

Dacă e marţi e Belgia.

(Lumea unui Nikon)

 

Azi e vineri, 23 aprilie, tot Ziua Cărţilor, dar se pare că textul acesta, pot să constat, n-are legătură cu titlul.  Probabil e luat dintr-o carte de călătorie nescrisă, când vineri 23 aprilie a fost întâmplată ca dată, să cadă într-o zi de marţi.

Nimic mai potrivit de Ziua Cărţilor în vremi cu  Pandemia decât o ieşire cu maşina pe autostradă, dintr-o carte cu amintiri şi, ulterior să-ţi alegi direcţia către care simţi nevoia să te deplasezi, urmărind în priviri un cadru natural, dacă se poate cum l-a lăsat Dumnezeu înainte ca omul să-şi însemne, scrijelind cu tăişul briceagului, trecătorul său chip în scoarţa copacului, sau meşteri de inimi să deseneze şi să scrie I love you pe peretele vreunei peşteri…

Vorbesc despre o carte nescrisă de călătorie în Olanda, ţară a cărei reţea rutieră pare ţesută după calculele şi proiectele unui om-păianjen, pus în scaun la ministerul transporturilor, să gândească probabilitatea teoretică şi practică a tuturor posibilităţilor tale quale de transport şi turism ale comunităţii globale

N-aş dori să aduc în scenă şirul lung al miniştrilor  de la Românica, dar aşa e viaţa te prinde din urmă cu tristeţile şi dezamăgirile ei!

Aşadar, îmbarcaţi cu toţii în nava noastră amiral pe roţi, marcă germană, nu v-o spun, să nu zică ăştia de la Google  că urmează să dau un tun financiar, făcând reclamă mascată, taman acum când nu mai e criză de măşti!... E de-ajuns că umblam în găşti, dar în vremea aia aşa ceva se putea.

Aşteptam încrezători să auzim traseul ales din laptopul Cristinei. Făceam faţă cu greu situaţiei, dar  convenisem cu Puiu, ginerele meu, că pe domeniul ăsta, două săptămâni fiica mea să fie şefa delegaţiei.

Autostrada A28 tăia în două o perdea din diferite specii de conifere, copaci cu tulpini drepte, înalţi, dar şi unii mai scunzi cu crengi contorsionate, susţinând o coroana verde mai deschisă spre vârfuri. Vegetaţia, mult întârziată faţă de noi, abia de permitea timid să pâlpâie albul florilor, ici colo în tufişuri.

Am văzut undeva în dreapta după ce s-a sfârşit pădurea, un tractor întorcând brazdele pe câmp. În faţa lui o lebădă albă, netulburată, privea cum se apropie monstrul cel roşu, dar nu s-a clintit de fel. N-am rămas să asist la negocierea finală, căci pedala acceleraţiei şi volanul erau în domeniul autorităţii lui Puiu, care în numele libertăţii zbura pe şosea.

Cristina ne-a prezentat sec informaţia că staţia terminus pentru azi, e Rotterdamul. Asta e! Îşi luase praştia şi hamul!…Dacă aşa a hotărât comandantul, e lege pentru armată! Sărbătorim Ziua cărţilor cu ceva smog niscaiva urme de drog şi multă apă sărată.

Privind afară pe un panou reuşesc să citesc din scurt Rotterdam 61 de kilometri. Mă aşez liniştit în scaun şi tratez cu Alex problema spinoasă a centurilor de siguranţă. Ioana, de undeva din satelit, intervenea din când în când în GPS, anunţându-ne ieşirea şi intrarea obligatorie conform traseului ales, într-o altă autostradă.

La un anumit moment, mi se pare că parcă s-a schimbat semnificativ sensul de mişcare. Mă concentrez asupra drumului, dar Rotterdamul dispăruse de pe orice indicator. Ioni, nevastă-mea, afişa şi ea un aer nedumerit, căinând-o pe Ioana: „Nu e atât de simplu să urmăreşti de sus din satelit maşinile în trafic!” Ce să zic, poate că noaptea trecută a fost fata la vreo băută şi o fi încurcat traseul. Ne linişteşte Cristina sărind în apărarea Ioanei.

– Nu vă faceţi griji, ştie ea ce face. A ales un traseu un pic mai ocolit. Apoi tace…

Orele se scurg, încep să mă enervez, trebuia să ajungem de mult. Telefonul semnalizează un mesaj, şi încă unul, ascult.

– Uite mamă ce mesaj am primit!

      Citeşte tare!

– Bine aţi venit în Belgia!

      Belgia? Ioana asta s-a scrântit de tot! Acu mergem pe mâna ei!...

Dacă e marţi, e Belgia! Până şi Nikonul parcă s-a trezit:














 

joi, 22 aprilie 2021

ION TOMA IONESCU - CRUCEA DE PIATRĂ

 

ION TOMA IONESCU - CRUCEA DE PIATRĂ

 

 
Ion Toma Ionescu – Crucea de piatră (antologie de poezie, ilustrațiile din volum aparțin lui Frederik Weerkamp, editura Art Creativ, 2021): Poezia lui Ion Toma Ionescu este mesajul unui Orfeu care a privit în urmă printre degete, încălcând restricțiile, păcălind deitatea care l-a avertizat că dacă viața este frumoasă, ea este expusă, indiscutabil, păcatului. Numai că poetul a înțeles corect: nu e un păcat să trăiești, dimpotrivă, e un păcat să nu trăiești cu toți porii inimii deschiși. Din acest motiv, două voci se întretaie în fiecare poem din această carte: una trăiește dezlănțuită, de la ”adulter” la ”schimbarea de ochi”, de la ”glezna apei” la a pipăi ”carnea umbrei” sau sânii femeii ”cu cinci sâni”; cealaltă esențializează viața și clipa, în spiritul unui Eclesiast care vorbește sieși și lumii despre ”vanitatea vanității”, fiind un fel de decont senzual al fiecărei stări. Ion Toma Ionescu este un poet greu de alăturat vreunui curent literar actual, acest lucru conferindu-i autoritatea unei voci lirice care vorbește în mod propriu limba poeziei de azi și dintotdeauna. Uneori o face în pustiu, ca orice poet adevărat, totul e ca eventualul cititor/ receptor să aștepte răbdător răspunsul pustiului la ”agresiunea” frumuseții: înflorirea cactusului care nu își arată fața decât atunci când simte că soarele îl cercetează numai și numai pe el. Asta face poezia lui Ion Toma Ionescu: provoacă ”floarea de suflet” din fiecare cititor. Cu un pic de răbdare, cititorul poate să depună mărturie că această carte se transformă, îngânând-o cuvânt cu cuvânt, într-o grădină cu flori frumoase și rare. (Adrian Alui Gheorghe)


Viaţa e dinaintea mea,

lunecând în nisipul
albastru al ierbii
om de vânt fără chip
crescut din trup
efigie în care timpul
a nivelat reliefurile

filă de carte
scrisă de înger
împingând roua
în hieroglife suspendate
şi înflorind aerul
precum coarnele
unui cerb

la capătul zilei
noaptea muşcă din carne
literele se întorc
împletind pe trup
o cămaşă de zale
sufletul flacără
se zbate în colivie

nevăzută ca o floretă
pasărea ceţii
punctează-n asalt
tuşe cu trandafiri
galbeni

*

De-a curmezişul
nopţii pâlpâie ziua
ca un semn de carte


Adulter

aveam nevoie să rătăcesc
într-un adulter
să întorc anii de nicăieri
pentru a le da un sens
decelam fiecare clipă
îndelung ca pe un univers nou
ce-mi îngăduia să-l ajung

erai toată un câmp de mine
şi degetele mele
fremătau în întuneric
descoperind uimite
fiecare scânteie
pe care o stingeam apoi
cu roua de pe buze

nu se mai sfârşea totul
transparenţi
ne pierdeam în mare
ca două meduze

*

De-a curmezişul
zilei, pâlpâie noaptea
semnul de carte…




Eva

desfrunzeşte pielea şarpelui
nisipul lustruieşte
glezna apei

coaja nucilor verzi
de atâta vară
plezneşte
şi crapă
flacăra lumânărilor
sapă în ceară
bezna
tăcerilor

sâmburii merelor
sâmburii merelor
în carnea de măr
se îngropă

*

Puiul de şarpe,
îmi tulbură glezna,
amar şi dulce…


Crucea de piatră

e o iarnă,
de ţinut minte
liber la alb
necuprins
viscolul latră
fierbinte şi
la crucea de piatră
felinarul
s-a stins

Ilustrațiile din volum - Frederik Weerkamp

 
Copacul care şi-a pierdut pădurea

şi odată am surprins
un copac tembel
care şi-a pierdut pădurea…
rătăcind aiurea
desprins din rădăcini
acoperind cu umbra lui soarele
şi călătorind cu el
de la răsărit la apus în tandem

mă tem cu cât timpul
creştea înapoi
înnopta numai unul din doi…

nepregătită lumea
cu nefirescul situaţiei

s-a strâns gură cască pe străzi
şi în pieţe ca la un miracol
sau concurs de frumuseţe

ce-o mai fi cu copacul ăsta
ce se pune mască în faţa soarelui
şi se dă în spectacol
dând fiori şi îngheţ respiraţiei

(priveam prin geamurile
fumurii eclipsa…)

cineva să-i reteze cu securea ramurile

e un semn de la dumnezeu
n-a mai vrut să-şi bifeze lipsa

umbra îşi întinde
tot mai deasă corona
un linţoliu de doliu
înfricoşează planeta
doar în scorbura de-acasă
nu s-a înroşit zona

păsările şi-au pierdut girueta şi graiul
volbura se târăşte fără rost
peste câmpul de grâne
raiul a ajuns un iad efemer
ce ne rămâne ca să fim cum am fost...

Ne va rămâne
să îngropăm
rădăcinile în cer


Mai multe poezii și profilul autorului aici: Ion Toma Ionescu
Citește și: Ion Toma Ionescu - Al cincilea anotimp
Blog: Pasărea ceţii - Ardem cuvinte din loc în loc cu spaima risipind ceaţa

Copyright © 2021 Ion Toma Ionescu
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

luni, 19 aprilie 2021

Vremea vidrei

 

roi de lăcuste

izbind retina

în vria acelor

de ceasornic

precum ştergătoarele

de parbriz

fragmentând

rigoarea ploii

 

un bici de foc

sparge norii…

cine sunt să fiu eu

a pierdut

liberul arbitru

cursa nebună

a întrebărilor

esenţiale

 

poate perseide

în tăcerea

întinsă a câmpiei

vor sparge

pielea de bivoliţă

a nopţii

deschizând

hublouri

 

la început

cuvântul a fost

ca o flacără

aruncată în mare

şi marea

în burta ei

de balenă rapace

a înghiţit focul

 

numai din mare

se întrupează zeiţa

şi tot în mare

se-ntorc

marinarii

în corăbiile lor

din lemn

de chiparos

 

e vremea vidrei

roi de lacuste

devorează

nisipul clepsidrei

din norii

şi ploaia

se-ntoarce

pe dos...

(Bursa îngerilor)

duminică, 18 aprilie 2021

Pierdut în peisaj

 

(Să mai şi zâmbim)

(special pentru Balu de la Spitalu, nu spital. Îl rog pe prietenul George G. Asztalos să modifice numele siteului)
 
În astfel de momente creative,
e nevoie de câteva ingrediente
lucrative, fără de care
dintr-o mie de motive
– de verde, lucrarea s-ar pierde –
în disperarea literaturii moderne…
 
Ne-am putea închipui oare
statele fără guverne?
Casele fără pereţi
şi poezia fără poeţi?
Cui am mai plăti ratele
Am deveni, never ever(!),
stâlpi de fum în taverne?
 
Şi-am scrie iar
poezie de caverne, pe stil nou...
Nu e necesar.
 
În imaginea din fotografie
lucrez la birou, în biroul oval de la ţară.
E primăvară şi mă concentrez.
Priviţi-mi chipul!
Construiesc un cavou
pentru poezia vie…
 
Ancorez de fapt nisipul
cu o scoabă,
având în cadru o roabă
de cărat capetele de hidră
ale vidului…
 
Alături, pe masă într-un vas pântecos,
ca o jumătate de clepsidră,
partea de jos, urmăresc timpul
în scăderea primejdioasă
a lichidului…
 
Natura le ştie pe toate şi conservă,
scrie în DEX să ai şi un Becks de rezervă...