Semnal de lansare Casa Roşie

Mulţumiri pentru SEMNAL Jean Dumitraşcu!

Lansare Piteşti, 13 septembrie, ora 13,30, Biblioteca Judeţeană

Poezia ca frunza

 

Alungată de la

Curţile Împăraţilor,

nici împăraţii

nu mai sunt ce-au fost,

dată afară în stradă,

nomadă, fără adăpost,

scoasă în suspensie

actual,

din inima graţiilor...

(Graţiile tivesc fiscal

limbul frunzei,

doar în schimbul

euro-dolar...)

Iar un amărât de poet

n-are salar

şi nici buget special

de pensie,

pentru vicii...

Poezia nu piere!...

Doar că cere

sacrificii...

Lansare cărţi

 Jurnalul cărţilor esenţiale

Lansare Biblioteca Judeţeană Piteşti, 13 septembrie. (Revenim cu amănunte. Cine doreşte dintre prietenii mei să ne însoţească în demers, să lase aici un semn). Mi-a spus Denisa Popescu Martin, că dacă aduc eu 10 prieteni, mai vine şi Domni(ţ)a Sa cu 10, se cheamă că autorul nu e singur în nebunia lui...

https://jurnalul.ro/.../nimeni-nu-si-a-purtat-porecla...

Noul Sisif

 

(Din ciclul Plai bălai, al pamfletarului...)

 

Adevărurile în istorie ca și în mit sunt cel puțin trunchiate. Vremea adaugă însușiri noi care depășesc statura inițială,  la fel cum umbra unui om se lungește, sau se adună, după cum cade lumina soarelui.

Să-l luăm de exemplu pe Sisif, tatăl lui Ulise. El a rămas în memoria matricială, cu perseverența sa de a împinge până în vârful muntelui piatra, care, nestatornică, se va rostogoli de fiecare dată la vale, omul trebuind s-o ia de la capăt cu cazna lui în infern.

Mai știe cineva că Sisif ar fi fost de fapt cel mai viclean dintre muritori? Păcălindu-și propria moarte și încercând să-l păcălească pe Zeus și să devină nemuritor?...

Mă uit la Halep cum în fiecare turneu pornește de jos și urcă pe munte, sfidând resursele sale fizice, rostogolind peste fileu un bolovan din ce în ce mai greu, și, aș fi înclinat să o compar cu Sisif.

De fapt aş face o mare greșeală, cum suntem predispuşi să facem toți! Simona chiar nu păcăleşte pe nimeni!

Adevăratul Sisif seamănă cu Ciolacu, de fapt într-o oglindă răsturnată imaginea rămâne la fel aşezată. Ciolacu seamănă cu Sisif. El a primit bolovanul său, un PSD din clăbuci de săpun şi cu viclenie și minciuni îl umflă la pompă în fiecare zi, ca să-i fie uşor să-l urce pe munte! Drept că e un munte de prostie, la mâna şi a liberalilor şi a celorlalţi.

Am văzut undeva la Haga, cu ani în urmă, dar mi-a rămas în memorie, prin geamul unei Galerii de artă modernă, arta în stare pură. S-au schimbat planurile. Perspectiva are altă lumină. Azi arta e întinsă  pe jos, nu pe sus ca-n Capela Sixtină(vezi fotografia).

Mitul modern al unui nou Sisif, pedepsit de zei să urce pe Colina Infernului, a spart în mintea întraripată a vizual-artistului, ce-o fi fost el!... A spart cum ziceam, într-o mulţime de coji de ouă(dimensiunea operei sale depăşind limitele unui concept strict!). Libertatea debordantă a novatorului neputând fi îngrădită, mai degrabă, viziunea sa făcând parte dintr-un sistem integrator îngăduit doar filozofilor.

În perplexitatea mea măruntă, am scrutat, privind îndelung prin geam să mă dumiresc asupra măreţiei sensurilor. Din păcate, un soare pieziş interfera acuitatea demersului meu. Totuşi, matricea vieţii, reprezentată de cojile de ouă împrăştiate într-un echilibru al scenariului în cadru, din care plasma osmotică se deversase, amestecând gălbenuşurile, colcăia de embrioni gata să se războiască între ei cu timpul. Fiecare în piatra lui sisifică, pe propria lui colină, într-o coloană în mişcare.

În faţa coloanei, ca un cap de pod, un om singur, lipsit de cap, călărit de un alt om singur(dedublarea!) şi el fără de cap, cu un rucsac în spinare plin cu ouă.

Surprinzător, violenţa lipseşte din acest tablou. Rămăsese doar blândeţea acelei voci. Nicăieri nu curgea sângele, ceea ce însemna că aşa a vrut artistul, să împace personajul dual, cu destinul. Doamne cât semăna personajul cu bunul Ciolacu!

Casă la roşu

 

Nu poţi fii cu adevǎrat un scriitor important dacǎ nu ai trǎit întâmplǎrile personajelor tale la propriu, dacǎ nu gǎsești în cartea de care tocmai te-ai eliberat, însǎși viaţa ta. Ficţiunea poate juca rolul ei important, doar dacǎ se bazeazǎ pe trǎiri și fapte din locuri umblate de tine cu piciorul, într-una dintre vieţile tale pe care ochiul camerei de filmat le-a înregistrat deja în tainiţele procesorului tǎu personal și rǎmâne ca montajul sǎ le recompunǎ, dându-le forma finalǎ, ţesând cum vrea el firul poveștii şi adăugând magia. Știinţa aceasta a montajului dǎ modernitate textului, nu întorsǎtura frazei pe care de altfel, prin exerciţiu, mulţi o pot stǎpâni. Ea e cea care te poate face sǎ nu mai lași o carte din mână pânǎ n-o termini de citit.

Din punctul acesta de vedere, nu pot afirma că sunt un scriitor important,(ar fi culmea infatuării!), dar pot susţine cu mâna pe inimă, cărţile mele importante, atât Guşterele(Tobârlanii), cât şi Dosarul Albaştrii, şi acum Casa Roşie se bazează pe lucruri şi fapte care mi-au marcat existenţa.

Şi mai au ceva în comun, dacă le priveşti în desfăşurarea lor ca într-o oglindă a sufletului. Prima versiune e voit scurtă şi densă, pentru ai da posibiltatea cititorului să o parcurgă dintr-o răsuflare fără să-l plictiseasă, cu acumulări continuie, cu reveniri temporale incitante, care solicită din plin atenţia şi paticiparea celui care lecturează.

Şfârşitul aduce cu el o uşoară nemulţumire. Unele personaje şi-ar fi dorit mai mult. E greu să admiţi rolul tău în poveste, dacă nu eşti Zmeul sau Făt Frumos. Tu însuţi ca scriitor simţi că ai lăsat o poartă deschisă pentru a putea reveni. Musai ar trebui să revezi şi să întregeşti cartea. Cu siguranţă autorul este întâiul care ştie că va urma o ediţie viitoare.

M-a întrebat odată la Sibiu, Silviu Guga, de ce revenirile asupra unei cărţi scrise are la mine un caracter întrucâtva programatic? Nu ştiu dacă explicaţia mea l-a mulţumit atunci şi încerc să argumentez şi aici.

Consider că scriitorul are un timp al său pe care dacă din diferite motive nu l-a întrebuinţat drămuindu-l parcimonios şi eficient când trebuia, spaţiul se îngustează. Eu ca prozator am început foarte târziu, cei care mă cunosc ştiu deja motivele cumva fortuite. Ştiu de ce spaţiul meu de joc a devenit foarte mic, existând teama că nu pot termina ce am început. A trebuit întotdeauna să sar peste etapa de sertar care sedimentează şi aşează lucrurile. Am preferat să scot la lumină eboşul, schiţa de roman, casa la roşu, cea care împlineşte rotund visul. Există riscul ca proiectul întregit să-şi piardă din supleţe şi tencuiala să îngreuneze zborul.

Îmi voi asuma, sau nu, acest risc!...