Fotografii mişcate

 

Am citit cu mare plăcere acum vreo zece ani şi mi-a rămas în memorie bestseller-ul unui scriitor japonez Haruki Murakami născut la Kyoto 1949. Şi ce dacă eu m-am născut cu un an mai devreme (1948) în Merişani. Mi se părea că similitudinea e perfectă şi consemnam atunci:

„Suntem amândoi în urma vieţii tot pe-acolo, cumva în conexiune directă cu aceeaşi nebunie, locuind aceeaşi planetă”.

El a primit o fotografie de la un prieten, „un peisaj muntos cu păşuni întinse şi nenumărate turme de oi”. Din acel moment zilele lui obişnuite şi anoste vor fi transformate în adevărate aventuri trăite, căci obligat să plece în călătorie „în căutarea oii fantastice” pe care un personaj misterios a identificat-o în fotografie, va reuşi să dea literaturii o capodoperă!).

Şi eu am primit o fotografie cu un personaj misterios. Un peisaj muntos cu două MIOARE, una blondă de se învârtea soarele cel mai cel după ea, şi cealaltă, o oiţă bârsană năzdrăvană de tezaur. Îmbrăcate amândouă la fel, cu veşminte din fire de lână din aur. Cumva în imagine deveneau pleonastice!...

Dar cât de greu să optezi ca romancier între cele două MIOARE fantastice!

La Romanica e destul o legendă cu oaia năzdrăvană! A fost scrisă capodopera(Mioriţă laie, laie bucălaie...). Ceva mi-a spus atunci să mă iau după blondă, nu după oaie.

Altfel capodopera mea va fi... apă de ploaie!..

 

Ionescule, ce e cu tine, eşti în pană de muze? Cu  Tobârlanii şi Casa Roşie ţi s-a terminat raţia de kilowaţi şi rătăceşti în vise confuze? Epuizată, inspiraţia te-a lăsat în întuneric,toată? Te-a cuprins uzura sufletului cehovian? E octombrie, nici măcar nu a nins! În 2 noiembrie, an de an împlineşti din oficiu un cerc şi-l încrestezi mereu în copacul tău, facând bilanţul de serviciu. Nici măcar frunzele nu şi-au dezlegat toate lanţul, ce Dumnezeu!...

Am văzut aseară un film nipon, pe HBO Max(Vizionaţi-l!, m-a prins ca un harpon!). N-am mai luat ca bornă spovedania vreunui  Murakami. M-a răvăşit îndeajuns Condu-mi maşina, pretext şi ciornă ca răspuns la Unchiul Vania.

Şi parcă mi s-a stins lumina şi am nevoie de un petromax...

octombrie, văduvă tânără

 

octombrie,
văduvă tânără
descheindu-şi cerga de ploi
a scăpat din zăgazuri
izbindu-mă…

cu braţele slabe,
descărnate de frunze,
mă încleştez
de coama de murg
a vântului…

cerul se clatină
şi-n ochiul înceţoşat
vânătorul
îşi pierde
şoimul…

mă las în genunchi,
parcă picioarele-mi
se scurg
în două
firave ape…

înfrigurat
o descopăr
cum o lăsase Dumnezeu,
goală,
când îi murise omul…

i se-mpliniseră pulpele
şi şoldurile
îmbiau doldora
de parfumul
merelor.

Ana Bogdan are mere

 

Ana are mere. Ştiam că Ana are mere, le văzusem de mult în livada în care mărul Simonei umbrea locul şi merele ei parmen auriu strălucitoare îţi furau ochii şi te îmbiau să sari gardul şi să le culegi din pom. Apoi să le duci acasă, să le aşezi pe masă înr-o fructieră de argint şi să-ţi umpli casa de bucuria parfumului.

Mărul Anei era plasat mai în fundul grădinii, lângă fântâna din marginea drumului şi trecând să-mi astâmpăr setea, ceva m-a făcut să privesc mai cu atenţie în frunzişul acela des, fructele verzi, rare ce crescuseră la dimensiunea unei mingii de ping-pong.

A mai bătut un gong şi a venit toamna. Întors la fântână am aruncat privirea dincolo de gard unde merele ionatane, acum coapte, ale Anei prinseseră culoare, ca nişte bile de foc, cât mingea de tenis de câmp.

Am văzut-o atunci si pe Ana elegantă, suplă ca o zână cu o mantie de magician pe umăr, dar în loc de baghetă avea în mână o rachetă  Wilson Burn 100.  

Arunca, fără număr, merele desupra capului, câte cinci şase deodată, le prindea în racordajul rachetei pe rând, le mângâia şi acestea se învârteau rotocoale în aer, întrecându-se într-un dans de poveste. Ca şi cum,  la o nuntă cu mai multe mirese, n-ar mai fi ştiut mirele care-i este mireasa de fum.

S-au strâns ciorchine italienii la Parma. Le place, nu le place, se aşteaptă ca arma finalei să fie merele ionatane; nu că le-ar displace bananele lui Sakkari.

Nu-s mai multe Anele stângace… de mâna dreaptă! Una e şi aia e deşteaptă.

Ai grijă Ană la Sherif!

Fructe de pădure

        Cred cu tărie că o cronică a unei cărţi are rolul de a conduce discret paşii călătorului însetat sau îndrăgostit de poezie, care intră într-o pădure necunoscută sie-şi, pentru a descoperi fructe sălbatice dulci-acrişoare, ascunse după hăţişurile tulburate rar de picior omenesc.

        Dincolo de unde se opresc potecile, cu siguranţă vor apărea luminişuri unde razele soarelui, strecurate în spaţiul dintre funze, mângâie pielea rozalie a fructului din care e gata să ţâşnească metafora izbăvitore...

        Am scris aceste cuvinte ca pretext pentru a reproduce o cronică reapărută azi în amintirile de pe facebook sub semnătura lui Daniel Marin dedicate cu asupra de măsură volumul meu Ceară şi miere.

*

Atunci când gândul şi faptul se împacă

într-o benefică năucire continuă

În spaţiul dintre cuvinte e de găsit însuşi poetul, de aceea e făcut acel spaţiu pentru ca să aibă poetul pe unde respira de atâta broboadă a sufletului şi a minţii. Poetul e rupt de cuvinte tocmai ca să le poată pieptăna adăpa el nu dresează şi nu călăreşte cuvinte ziua-n amiaza mare nu el îi bâzâia luminii să treacă pe o altă frecvenţă să se facă subversiv cum plouă. Nu-l poţi citi pe poet pentru că el n-a fost niciodată dacă e de găsit e doar din pricină de ploaie odată pornită judecând aspru lumina.

Pornind a scrie despre o carte, mai rar ţi se întâmplă să-ţi iasă poem, astfel încât trebuie să o iei de la capăt, de unde o fi el acel capăt asta în caz că ar trebui să existe, iar dacă nu atunci de oriunde din cuprins.

Cântărind esenţele, după ce iniţializându-le în felul său bine definit, Ion Toma Ionescu evită să aibă o busolă sau un gps cu care să călătorească zările înţelesurilor. El trăieşte pur şi simplu în confortul stupului propriu, de unde „ceară şi miere”, iar de acolo dă lumea peste cap după legi încă neomologate, poate chiar neinventate, dar care funcţionează.

Este remodelat universul nu neapărat din vreo ambiţie ci mai degrabă din bună-voinţă. Atunci când se ajunge la anti-arhetipuri, sau neo-logisme, în loc de cea mai vagă urmă de surpriză se întâmplă trecerea mai departe, de pe o linie de probă pe alta, de fabricaţie. Produsul este de regulă halucinant, niciodată previzibil.

A se vedea cum răstoarnă poetul, ca pe un cuplu de forţe, un cuplu de simţuri, în „poem alb”: „de atâta alb răzvrătit/ mă dor ochii/ privesc fix şi aştept/ să-i ţâşnească/ miresei prin rochii/ uraniu îmbogăţit// la uin capăt al ceţii/ privesc fix şi aştept/ un concept încolţit/ din fum de ţigară/ viscolit în cafeaua/ amară a dimineţii// privesc fix şi aştept/ (ca)trenul încărcat/ cu metafore/ ieşit de pe şine/ înzăpezit undeva/ între coline veline…”

Jocul imagistic nativ deloc naiv doar aparent ca datul pe tobogan ori în montagne-russe, îi este caracteristic poetului şi pare a nu avea limite, ceea ce e perfect… „nu e decât/ un ghem/ de lână/ care/ se desfăşoară/ rostogolindu-se/ în ghearele/ unei pisici/ jucăuşe// numai tu vezi/ obstinat până/ dincolo/ de departe/ că cea ghemuită/ e o zână/ cu degete lungi/ şi manichiură/ îngrijită/ nu/ blâna/cruda/ moarte…/ şi ajungi/ să te luminezi/ te îndoi/ de mamă/ de copil/ şi de ploi/ te cobori de/ umeri// şi nu mai crezi/ că lâna-i de aur/ în ghem…/ firul se rupe şi/ nu rămâne/ nimic/ din tezaur// …degeaba numeri/ din doi în doi/ înapoi” (viaţa ca o pisică sălbatică).

O exaltare lirică îndreptată spre autodepăşire provocând această „aguridă”: „sunt cel mai iscusit vânător// vânătorul ne nopţi/ dintr-o vamă/ dacă-mi intri-n vizor/ şi sunt strugurii copţi/ gloanţele mele/ de-argint/ n-au nici tată/ nici mamă// sunt cel mai îndrăgit vânător// vânătorul de nopţi/ dintr-o dramă/ am în vizor/ numai struguri necopţi/ aguridă/ fără tată şi mamă/ şi-n piept/ port un glonţ de aramă”.

Dacă e să găsim o explozie, fiind oricum pe tărâm minat ideatic, de aflat că se poate la tot pasul; eu m-aş ancora de „insurgenţă”: „opriţi larma vocalelor/ ţipetele lor deşănţate/ exacerbează/ păcatele şi trufia// cu umilinţă/ consoanele/ sunete oarbe/ aproape mute/ secerate de gloanţe/ îngenunchiate/ în faţa porţilor/ se vor ridica/ mărşăluind/ în cadenţă/ pre limba morţilor”.

Concisă conclusivitate: „sumă de poveri/ încovoiate sub nopţi/ ceară a mierii…” (haiku).

Vrându-se – sigur vrându-se?... fiind una dintre cele care chiar sunt, de fapt „definiţie poetică”: „sherezadă/ virgină/ ispitind/ în surdină/ o mie şi una/ de nopţi// are inimă/ cu aripi/ şi sept/ de ceară/ flacăra-i/ trece/ de pe umărul/ stâng/ pe cel drept/ ca un lingou/ de povară// într-o groapă de nor/ şi vinul/ ţâşnit din apă// îl bei/ sau te bea”.

Ceea ce mă cutremură: „doar în noaptea învierii/ sunetul clopotelor/ intră în carne/ precum lumina/ prin cuiele/ lui hristos” (noaptea învierii). Şi: „îngerul/ introvertit/ se fereşte să treacă/ pragul luminii…/ nu se îngăduie/ zidit// dar lasă însemn/ în troiţe/ de vânt/ cruci din lemn/de salcâm/ înflorit” (îngerul).

Întotdeauna cauţi „cuvintele”, dar se întâmplă ca ele să vină de la sine, trec pe lângă tine, agaţă-le, nu trece indiferent mai departe: „nu eu sunt/ cel ce a împărtăşit/ această taină/ căci însuşi el/ întâi a rostit/ apoi şi-a dezlegat/ păsările gândului/ să aprindă înţelesul/ vorbelor sale/ pe care/ le-a adeverit/ binecuvântându-le// cuvintele sunt fiinţe”.

Ceea ce neapărat trebuie spus dinspre şi despre Ion Toma Ionescu, este „credinţă”: „s-a ridicat umbra/ de la picioarele mele/ ca o flacără vie/ înconjurându-mă/ şi mi-am zis/ se poate să fii/ o singură dată/ şi să arzi/ de mai multe ori”. Da!

Mulţumesc Daniel pentru cronica asta şi toate celelalte cronici!

 

Semnal în Săgetătorul

 

O carte după ce e scrisă nu mai e a autorului. Ea rămâne a lui cât timp e literă netipărită. Există totuşi riscul să nu fie a nimănui, când zace necitită, ascunsă undeva într-un raft de bibliotecă. De aceea întotdeauna mă bucur când descopăr întâmplător o însemnare undeva într-o pagină de ziar sau revistă, despre o carte de-a mea.

Luată în seamă(cartea), chit că însemnarea poate fi mai veselă sau mai tristă, după starea de spirt a emitentului şi gusturile dumisale ARTISTICE, îmi arată mie că povestea dintr-însa e vie şi poate trezi satisfacţii estetice, invidie şi uneori duşmănie. Ce mi-aş putea dori mai mult!?

Fereşte-mă doamne de prieteni!...

În cazul de faţă, Magda Grigore - la a cărei părere ţin sincer, pentru că nu se lasă influenţată de trendul vântului în nemişcarea culturală argeşeană şi, are mai curând spirit de factor perturbator, ţinând întotdeauna cont de evoluţia şi schimbările generale climatice - mi-a produs în Săgetătorul o bucurie reală pentru că ştiu că e o persoană  deosebit de ocupată.

Mulţumesc Magda pentru lectură! Poate că ar trebui să fac precizarea că începuturile poeziei mele au fost mai degrabă albastre decât „timide”şi de atât albastru au fost oprite. Cât despre proză, cu timpul, nu eu, viaţa m-a făcut prozator!