Un Murakami e întotdeauna un Murakami, chiar şi atunci când iubita lui, Sumire, dispare ca un "fum în aer" sau ca un Sputnik dincolo de spaţiu şi timp. Îmi privesc mâinile verificând legăturile dintre o filă şi alta, "dintre o clipă şi alta. Caut urme de sânge. Nu e nici una. Nici un miros, nici o crustă. Probabil că sângele s-a strecurat deja, pe tăcute, în mine."
Poezia ca poezia dar imaginea e mortală...
Între linii
Prins nehotărât
între linii
pe singura cale ferată
între două locomotive
ce se arată
din direţii
opuse
în mare viteză
către mine…
Dintr-o mie de motive
spuse şi nespuse
intru în joc
şi încerc să-mi explic
de ce constanta π
a circumferinţei
unui cerc vicios
rămâne punctul fix
între cele duă raze de foc
Am două soluţii grele
şi un singur scop
(ca bun creştin
credincios
evident
fiinţei mele)
mă ridic la stele
sau mă îngrop
în terasament…
Am citit cu
mare plăcere acum vreo zece ani şi mi-a rămas în memorie bestseller-ul unui
scriitor japonez Haruki Murakami născut la Kyoto 1949. Şi ce dacă eu m-am
născut cu un an mai devreme (1948) în Merişani. Mi se părea că similitudinea e
perfectă şi consemnam atunci:
„Suntem
amândoi în urma vieţii tot pe-acolo, cumva în conexiune directă cu aceeaşi
nebunie, locuind aceeaşi planetă”.
El a primit o
fotografie de la un prieten, „un peisaj muntos cu păşuni întinse şi nenumărate
turme de oi”. Din acel moment zilele lui obişnuite şi anoste vor fi
transformate în adevărate aventuri trăite, căci obligat să plece în călătorie
„în căutarea oii fantastice” pe care un personaj misterios a identificat-o în
fotografie, va reuşi să dea literaturii o capodoperă!).
Şi eu am
primit o fotografie cu un personaj misterios. Un peisaj muntos cu două MIOARE,
una blondă de se învârtea soarele cel mai cel după ea, şi cealaltă, o oiţă
bârsană năzdrăvană de tezaur. Îmbrăcate amândouă la fel, cu veşminte din fire de
lână din aur. Cumva în imagine deveneau pleonastice!...
Dar cât de
greu să optezi ca romancier între cele două MIOARE fantastice!
La Romanica e
destul o legendă cu oaia năzdrăvană! A fost scrisă capodopera(Mioriţă laie,
laie bucălaie...). Ceva mi-a spus atunci să mă iau după blondă, nu după oaie.
Altfel
capodopera mea va fi... apă de ploaie!..
Ionescule, ce
e cu tine, eşti în pană de muze? Cu
Tobârlanii şi Casa Roşie ţi s-a terminat raţia de kilowaţi şi rătăceşti
în vise confuze? Epuizată, inspiraţia te-a lăsat în întuneric,toată? Te-a cuprins
uzura sufletului cehovian? E octombrie, nici măcar nu a nins! În 2 noiembrie,
an de an împlineşti din oficiu un cerc şi-l încrestezi mereu în copacul tău,
facând bilanţul de serviciu. Nici măcar frunzele nu şi-au dezlegat toate lanţul,
ce Dumnezeu!...
Am văzut
aseară un film nipon, pe HBO Max(Vizionaţi-l!, m-a prins ca un harpon!). N-am
mai luat ca bornă spovedania vreunui Murakami. M-a răvăşit îndeajuns Condu-mi
maşina, pretext şi ciornă ca răspuns la Unchiul Vania.
Şi parcă mi
s-a stins lumina şi am nevoie de un petromax...
octombrie,
văduvă tânără
descheindu-şi cerga de ploi
a scăpat din zăgazuri
izbindu-mă…
cu braţele slabe,
descărnate de frunze,
mă încleştez
de coama de murg
a vântului…
cerul se clatină
şi-n ochiul înceţoşat
vânătorul
îşi pierde
şoimul…
mă las în genunchi,
parcă picioarele-mi
se scurg
în două
firave ape…
înfrigurat
o descopăr
cum o lăsase Dumnezeu,
goală,
când îi murise omul…
i se-mpliniseră pulpele
şi şoldurile
îmbiau doldora
de parfumul
merelor.
Ana
are mere. Ştiam că Ana are mere, le văzusem de mult în livada în care mărul
Simonei umbrea locul şi merele ei parmen auriu strălucitoare îţi furau ochii şi
te îmbiau să sari gardul şi să le culegi din pom. Apoi să le duci acasă, să le aşezi
pe masă înr-o fructieră de argint şi să-ţi umpli casa de bucuria parfumului.
Mărul
Anei era plasat mai în fundul grădinii, lângă fântâna din marginea drumului şi
trecând să-mi astâmpăr setea, ceva m-a făcut să privesc mai cu atenţie în frunzişul
acela des, fructele verzi, rare ce crescuseră la dimensiunea unei mingii de
ping-pong.
A
mai bătut un gong şi a venit toamna. Întors la fântână am aruncat privirea
dincolo de gard unde merele ionatane, acum coapte, ale Anei prinseseră culoare,
ca nişte bile de foc, cât mingea de tenis de câmp.
Am
văzut-o atunci si pe Ana elegantă, suplă ca o zână cu o mantie de magician pe
umăr, dar în loc de baghetă avea în mână o rachetă Wilson Burn 100.
Arunca,
fără număr, merele desupra capului, câte cinci şase deodată, le prindea în
racordajul rachetei pe rând, le mângâia şi acestea se învârteau rotocoale în
aer, întrecându-se într-un dans de poveste. Ca şi cum, la o nuntă cu mai multe mirese, n-ar mai fi
ştiut mirele care-i este mireasa de fum.
S-au
strâns ciorchine italienii la Parma. Le place, nu le place, se aşteaptă ca arma
finalei să fie merele ionatane; nu că le-ar displace bananele lui Sakkari.
Nu-s
mai multe Anele stângace… de mâna dreaptă! Una e şi aia e deşteaptă.
Ai
grijă Ană la Sherif!
