marți, 15 noiembrie 2022

Artă poetică, sau s-a ars poetica













Îmi striga deunăzi
Ioan Es Pop, blând din fire,
dar în răspăr, din Ieudul lui
cu flori de măr,
înflăcărând într-o înzăpezire.
Poete, nu mâzgăli zidul
unei haznale,
înroşind ghinturile inimii,
cu vidul din arginturile
glonţelor tale!
Mai apoi, Adrian Alui Gheorghe,
paznic de ploi în cartelul
Comunităţii artelor,
şi-a dat acordul scris
pe o Cruce de piatră.
Fii tu, rebelul proscris!
Lumea latră, las-o să latre
în pustiu!Tu să mergi mai departe,
e important să ţii nordul
Şi să rămâi viu!
I-am ascultat pe cei doi,
continuând să mă joc
şi să postez tale quale
pe facebook, versuri şi
imagini cu femei goale,
inregistrând separat şi discret
într-un barograf,
likeurile esenţiale.
Şi, am constatat că decât poet,
mai bine fotograf!...

Fotografii Alexandra Ivănuţ





luni, 14 noiembrie 2022

ŞTIU EU DACă ACESTA VA FI ÎNCEPUTUL UNUI ROMAN

 

Să relatezi o întâmplare imaginată, acumulând prin scris tensiunile dintre personaje, atunci când se înfiripă aproape din nimic, legăturile periculoase, sentimentele contrarii, nu este atât de simplu.

Ne întorceam dintr-un bar. O pescuisem dintr-o aventură pe care am văzut-o rău de la început. Nu pentru că l-ar fi înşelat pe bărbată-său, avea ceva argumente şi motivele ei să o facă, dar alegerea pentru care optase nu justifica cu nimic paşii greşiţi.

Nu era deloc un prinţ care să merite riscul, să uiţi de tine şi să te arunci cu ochii închişi în vâltoare. Ba dimpotrivă, bădărănismul din el îl purta la vedere cu oarecare mândrie, iar când deschidea gura, roteai privirea împrejur, dorindu-ţi de ruşine să te ascunzi sub masă şi să te fereşti din calea vaşnicului erou al discriminării doctrinei corecte de limbaj. Nu era posibil(!), şi, eliberai cumva un râs forţat, foarte tare, ca să-i acoperi vorbele balaoacheşe.

Se certaseră. Când am intrat, i-am auzit individului ultimul cuvânt aruncat peste masă „curvo”şi a plecat fără să-şi plătească măcar consumaţia.  M-am aşezat lângă ea, avea lacrimi în ochi, am chemat ospătarul şi am plătit nota.

Am luat-o pe după umeri şi am ieşit afară să luăm un taxi. Am coborât amândoi în faţa blocului meu şi am urcat scările. Ea a scos mai repede cheile decât mine, le păstrase la îndemână. I le dădusem în aceeaşi zi spre ora prânzului. Voia să se întâlnească cu el la mine acasă, feriţi de priviri indiscrete. Ar fi fost mai bine! Oare ar fi fost mai bine?...

A trebuit să-şi folosească toate armele de asalt spre a mă convinge. Mai greu de înfrânt gelozia!... Ţineam la ea mai mult decât mi-ar fi permis o prietenie normală, şi, pe deasupra era între noi şi un grad de rudenie prin alianţă, căruia eu nu-i acceptam graniţele. O primeam noaptea în visul meu câteodată. Mai ales atunci când mă vizitase peste zi şi umbra parfumului ei adusese pe nesimţite, înserarea. Dacă aş fi cunoscut-o pe ea înainte să–mi cunosc soţia, ar mai fi fost iubirea un păcat? Ştia asta şi prin comportament mă provoca uneori ca şi cum îmi încerca rezistenţa. Mă testa ca şi cum i-ar fi plăcut să ştie dacă sunt în stare să încalc limitele permise. Sunt un tip defensiv, îmi place să iau dor ce mi se oferă.

A trebuit să presteze îndelung. Ştia că o iubesc, şmechera! M-a luat în braţe, ne-am întis pe spate de-a latul canapelei, nu eram atât de apropiaţi pentru întâia oară! Au mai fost ocazii când uitam de noi, mai ales eu! Nu mi-a dat peste mâini când i-am mângâiat sânii prin deschizătura rochiei şi picioarele până sus dincolo de coapse. Doar buzele, simţea că acolo începe păcatul, înclinând capul, nu m-a lăsat să le ating.

Apoi m-a împins, nu brusc, de parcă nici ea n-ar fi vrut să se desprindă, amintindu-şi că e în post şi dimineaţă a fost la biserică. Doar ştii că  nu se poate(!) şi cu atât mai puţin aş face asta din interes. I-am dat până la urmă cheia, cu mustrări de conştiinţă pentru că mă înmuiasem într-atât.

Am rătăcit prin oraş toată ziua până ce am intrat în barul acela să beau  un pahar de votcă. Nu l-am mai băut! Mai aveam un rest de votcă într-o sticlă din frigider, acasă. Un pahar şi încă unul, până ce am uitat de noi cine suntem...

duminică, 13 noiembrie 2022

sâmbătă, 12 noiembrie 2022

Un argument

          În noiembrie 2020 un condeier de valoare al tinerei generaţii şi reprezentant de frunte al Direcţia 9, Tudor Voicu, mi-a luat un amplu interviu pentru Agenţia de carte, pe care l-a intitulat “”Ca prozator îţi trebuie metodă, rigoare, răbdare, spirit de observaţie, concentrare”. (Găsiţi interviul aici, vi-l recomand!).

https://www.agentiadecarte.ro/2020/11/ca-prozator-iti-trebuie-metoda-rigoare-rabdare-spirit-de-observatie-concentrare.html?fbclid=IwAR36DX1uV6lCmfiHei55YxafasVCICWHx07Ed4WTL9qoY1g62fHlIa_s8YU#.X6qPlNYRFoA.facebook

Sunt spusele mele, doar că trebuie să recunosc, cu „răbdarea” nu prea mă împac!  Dovadă că în ultimii doi ani am mai scris şi publicat două romane, Tobârlanii şi Casa Roşie; din care primul reluat şi adăugit, nu este altceva decât cea de-a treia ediţie a Guşterelui(aceasta va fi varianta finală, cred!), iar Casa Roşie, aşa cum zice şi titlul, e o casă la roşu, care, cu siguranţă până va ajunge la gata, finisată, sunt aproape sigur că i-aş mai putea construi un etaj.

         În general mă grăbesc, nu mai am răbdare să ţin la sertar o proză şi să o recitesc după un an sau doi, şi, abia apoi să hotărăsc dacă e de pus în vitrină. Nu mă mai ajută nici timpul!... Şi nu pot uita că în tinereţe, poeziile mele  eminamente „haotice” şi lipsite de patriotism, considerate un fel de „duşmani al poporului”, pe atunci scriam doar poezie, au fost sechestrate de securitate zeci de ani şi îndosariate într-un dosar gros cu şină, pus la păstrare într-un dulap încuiat.

Am căutat dosarul după 89, la CNSAS. Am insistat, speram că există o anexă la Dosarul Albaştrii. Mi l-au găsit pe o listă cu pierderi planificate...

         
Acum îmi este teamă doar de pierderile neplanificate, de aceea mă grăbesc şi nu păstrez proza la sertar

vineri, 11 noiembrie 2022