Tabletă de guştere

 

Ce şansă au cărţile? Cărţile au şanse destul de mici. Scriem cărţile cu aceeaşi cerbicie cu care ţăranul aruncă în brazdă sămânţa, având speranţa că vremea îi va fi favorabilă, nu vor fi inundaţii, nu va fi secetă, iar bobul aurit de lumina soarelui – înainte ca pâinea cea de toate zilele să se rumenească în ţest – nu va fi năucit de grindină.

O carte se naşte greu, se caută pe sine în cuvintele care rătăcesc în zăpada paginilor, dar autorul nu e niciodată sigur că plăsmuirea lui va avea norocul să încolţească în inima cititorului. Se va bucura cineva de ea? Nu va rămâne sechestrată prizonier în vreo bibliotecă?

Bobul de grâu înfrăţeşte, se multiplică de milioane de ori, povestea lui se regăseşte în pâine. Pâinea e viaţă!

O carte în chivotul ei ascunde milioane de întrebări, porţi deschise luminărilor din altar, litere surori mute, multe pomădate cu fard şi trase la sorţi din alfabetarul de vise… Nu ştii mâine, dacă mai ard lumânările… Şi pentru cine sunt întrebările pentru vii pentru morţi?...

Cartea e ceaţa păsării ucise prima oară de vânătorul care a lansat-o în zbor. Şi el nu ştie dacă va ţâşni din norişorul acela de suflet, izvorul de apă vie

Prima ninsoare

 

iar s-au jucat îngerii

toată noaptea

s-au zbenguit

s-au bătut cu pernele

lor moi

un fulg n-a rămas în cer

ne-a acoperit zăpada

parcă şi sângele-n mine

e alb

îmi ţin strâns

în pumni respiraţia

să nu-mi scape

ca pe vremuri

sfoara la zmeu

*

Linişti răpuse, 

zvon de arginţi năvălind 

ca un stol de sturzi...

VERONICA

 

Vara consuma ultimele zile, în care cuptorul trebuia potolit, ca pâinea să nu se ardă în țest. A strigat-o la poartă cu o voce nesigură. Inima Veronicăi i-a pornit la vale de-a berbeleacul. A dat drumul un pic mai tare la difuzor și a ieșit din camera dinspre drum, unde călca două cămăși pentru Toma. Mama Lina ațipise în dormitorul din spate. Nu se simțea prea bine. Ele două erau singurele la ora nămiezii acasă. În poartă, îmbujorată, l-a mustrat pentru îndrăzneală.

— Dacă era tăticu acasă?... Sunt sigură că a doua oară n-ai mai fi nimerit. Ce e cu tine? Sprâncenele i se încruntaseră, dar i se citea în voce plăcerea revederii.

— Am trecut dealul să merg la râu. N-am mai fost niciodată pe Argeșul vostru și nu știu cum să ajung. Pe cine era să întreb?

— Și cum ai nimerit la mine, de unde ai aflat unde stau? Se simțea o ușoară mustrare în glas.

— Stai liniștită, că n-am întrebat de tine! După ce am trecut islazul, când am intrat în Valea Pribei, m-am întâlnit cu o babă ce ținea drumul într-un băț. Intrând în vorbă mi-a explicat unde stă Toma. Hai să mergem, să facem o baie la râu! Ar fi mers, îi dădea inima brânci, dar cum s-o scoale să-i spună mamei Lina că abia adormise… Și fără voia ei!?... Și, dacă se întâlnesc cu vreun binevoitor și ăsta îi scăpa lui „tăticu” că a văzut-o cu Petre?

— Du-te colo sub nuci, peste drum! E un pârleaz și o portiță în gard. Așteaptă-mă acolo în poteca ce duce spre pădure!... Nici nu se recunoștea cât de curajoasă putea să fie! Scrise un bilet pentru mama Lina cu litere mari, să se vadă când va fi să se trezească, explicându-i c-a plecat la râu cu Aurelia. (Petre trebuie să plătească pentru minciună!...). Nu se făcea să lase fata singură! Se întâlnea cu Toma seara la bal, și venise mai devreme de la Malu Vânăt. Știa că mama Lina o plăcuse tare pe Aurelia și ar fi dorit-o de noră.

Își puse repede șortul albastru de baie pentru râu. Inima parcă stătea să-i sară din piept. Pe drum, schimbară puține cuvinte, fiecare cu gândurile lui. Petre deveni iarăși împiedicat la vorbă cum era de fel. Ajunși în livada cu pruni, peste Priba, după ce trecură gârla, Veronica îl duse la un prun știut de ea, cu fructe mari, rotunde. Își umplură buzunarele și plecară mai departe.

Au luat-o în sus pe poteca de lângă calea ferată, nu direct pe șosea. Ajunși la canton, în drumul luncii, pe lângă cimitir, deja se vedea zăvoiul. Nu acesta era drumul pe care obișnuia să treacă Tobârlan, atunci când părăsea coverga să-și cumpere din sat ulei sau pâine. Drumul lui era pe sub gară, în partea opusă, pe la fântâna de unde își luau apă de băut în ulcioare toți cei care lucrau la câmp.

În dreptul cimitirului, Veronica urmată de Petre, a luat-o la fugă și nu s-a mai oprit până în zăvoi. Dacă din spatele crucilor alea înșirate, care abia de se zăreau dintre bălării, ar fi sărit vreo capră, sau mai știu eu ce altă vietate fără suflet, să-i facă rău?... Rar trecea cineva prin fața cimitirului plasat departe de sat, tocmai în luncă și de aceea lăsat neîngrijit. În mod obișnuit și ea folosea celălalt drum, pe la fântână, dar acum, cu Petre... Era ora fierbinte când puțin probabil să întâlnească pe cineva, dar paza bună totuși...

Ajunși în tufișurile din zăvoi, în sfârșit li se dezlegară mâinile. S-au luat în brațe și s-au sărutat îndelung. Râul clipocea plăcut în albie, te îmbia la scaldă, dar nu acela era locul nimerit. Prea aproape de drum! Și nici în sus către podul de fier nu era bine. Acolo se strângeau mulți, apa era adâncă și te puteai îneca, dacă nu știai bine să înoți

       — Petre, tu știi să înoți?

— N-am avut unde să-nvăț. Noi la Drăganu n-avem râu. Dar nu de apă mi-e frică mie când sunt cu tine!... Îi revenise graiul.

— Bine, atunci am să te înec! Trecură râul pe celălalt mal printr-un vad știut de ea. În porțiunea aceea largă, apa nu atingea sus de genunchi. Știa râul ca-n palmă, căci îl umblase cu frate-su Toma, de copii. Vacile păscând prin zăvoi, iar ei în jos pe firul apei înotând, până ajungeau la coverga lui tata-mare.

A ales să-l ducă la apa Vâlsanei pe Petre. Argeșul era prea mare și periculos. Parcă totuși n-ar fi vrut să-l înece. Dar n-o interesează, e treaba lui, va trebui să învețe să înoate!

Toma rebotezase, în jocurile lor Vâlsanul, susținând că trupul acelei ape, firav, unduios și cald, nu putea fi decât al unei femei.

— Data viitoare nu mai vin cu tine, dacă nu înveți să înoți! Vâlsana fierbinte, liniștită, părea că nu se grăbește să se verse într-un Argeș impetuos. Trupurile li se împleteau până la urmă, ca acelea ale unei perechi de îndrăgostiți, în care Argeșul sălbatic, dominator, o înlănțuia, până când contopiți, ceva mai la vale, se linișteau într-o curgere lină.

Și-au dezbrăcat hainele după un tufiș, ea rămânând într-o cămășuță scurtă peste șort. L-a luat de mână și au alergat împotriva cursului, stropindu-se, către o buturugă unde râul se strâmta și se închidea la culoare, părând că apa va fi fost mai adâncă. Era mai adâncă, ajungându-i până peste pieptul săltat sub cămașa subțire.

— Hai să te învăț să înoți! L-a ținut de mijloc. Petre avea un corp atletic, vânos, dar în apă neîndemânatic, se  sprijinea de picioarele ei. O înconjurase cu mâna stângă de pulpă, iar cu cealaltă mână trăgea sub el apa, cum îl învățase.

Ea și-a apropiat și celălalt picior strângându-i mâna ca să nu alunece. Petre bătea cu picioarele, dar greutatea era prea mare și trupul se ducea ca bolovanul la fund, până ce apa îl acoperi cu totul. Ea se prăpădea de râs...

— Să mai încercăm o dată! Poate îți vine mai ușor să faci pluta pe spate. Te țin de mijloc. Ascultător, Petre se lăsă pe spate, însă cu grijă, să nu-i iasă pavilionul deasupra. Într-o mișcare necontrolată, Veronica lunecă peste el. El o strânse în brațe și căzură amândoi sub apă. Au stat îmbrățișați preț de câteva clipe, și își dădură drumul zbătându-se să iasă fiecare la suprafață, independent. Apoi el o luă în brațele lui puternice, o sărută pe gura ce așteptase destul, depunând-o ca pe un trofeu al unui campion de înot pe nisipul fierbinte din spatele tufișurilor.

Cămașa i se lipise de corp, trebuia uscată la soare. Și celelalte lucruri inutile căzură în nisip. După vârtejul sălbatec, condus de ea, trupurile contopite s-au potolit într-o curgere fără sfârșit.

(Din romanul Tobârlanii)

În Expres cultural cu Adrian Alui Gheorghe

 Mulţumesc Adrian!

Carte nouă pe raftul “albaştrilor”

Mi se întâmplă  lucruri care mă stârnesc şi mă clatină ca fiinţă, deschizându-mi apetitul pentru întrebări. Mi le pun singur şi tot singur încerc să-mi răspund ca şi cum cineva m-ar fi adus în faţa propriei judecăţi şi m-ar fi lăsat baltă acolo să mă confrunt cu mine însumi.

Am fost mai mulţi aleşi ca personaje, introduşi fără casting, distribuiţi în roluri, tineri piteşteni, elevi în ani terminali de liceu şi studenţi, talentaţi într-ale scrisului, membrii unui cenaclu literar, cu multiple alte preocupări artistice. La început de drum, între 16 şi 22 de ani, ne exprimam în vers alb, ne plăcea proza absurdul... şi doar unul dintre noi scria poezie patriotică, atâta cât să reuşim să ne plătim votca la Barul de Zi Union.

Ni s-a făcut un “privilegiu”, să fim strânşi în dosarul de urmărire informativă Albaştrii, de către securişti şi să ne jucăm propriile vieţi sub lumina strâmbă din reflectoarele lor.

Pe parcursul a 4-5 ani(un cincinal), într-o stagiune prelungită (anii 1970), fără să ştim am fost studiaţi, dirijaţi şi antrenaţi, să pregătim un spectacol grotesc pentru puşcăriile patriei.(Se plictisiseră paznicii oare şi voiau prospături?…)

Se pare că într-un final am avut noroc, n-am mai înfundat puşcăriile şi spectacolul gata pregătit, s-a jucat cu casa închisă doar la matineu, pe scena Casei de Cultură a Tineretului, unde fuseseră aduse cu autobuzele,  activele tineretului comunist din licee, Institutul de subingineri şi marile intreprinderi industriale piteştene.

A fost un spectacol de gală macabru, în lumina Tezelor din iulie ale tovarăşului, unde prin bunăvoinţa organelor de Securitate ale judeţului Argeş, am fost scoşi din rând şi împinşi pe scenă sub ameninţarea pistoalelor. Într-un simulacru de proces de demascare publică, ni s-a pus pe faţă stigmatul de duşmani ai poporului. A trebuit o lungă perioadă să trăim cu el.

Dar filmul, cu toate dedesubturile, tăieturile şi lipiturile arbitrare de la montaj, noi nu-l văzusem niciodată în întregul lui. Abia după patruzeci de ani, în arhivele CNSAS, am reuşit să citim scenariul scris prost de securiştii regimului communist. Era un scenariu al mai multor autori care parcă se înghesuiseră cu imaginaţia lor redusă şi bolnăvicioasă, care mai de care, să-şi înscrie numele cu litere lăbărţate pe genericul acelui film înţesat de securişti şi informtori ce se declaraseră, fervenţi apărători ai socialismului multilateral dezvoltat.

Iar noi bietele personaje negative ale acelui film a trebuit să suportăm consecinţele, să fim marginalizaţi, ni s-a luat dreptul la publicare… N-am uitat în toată viaţa huiduielile din sală şi cuvintele de înfierare şi mânie proletară care s-au rostogolit atunci.

Dar nu acesta e azi subiectul disertaţiei mele. Povestea aceea am tratat-o pe larg în Dosarul Albaştrii. Astăzi este despre altceva şi anume despre recuperarea unor promisiuni şi despre prietenul meu Gicu, unul dintre “albaştrii”

*

De o bunǎ bucata de vreme, Gicu, prietenul meu, m-a închis undeva departe de casa sufletului sǎu. Sunt câţiva ani, de când drumurile nu ni s-au mai împiedicat în vorbe și vorbele nu s-au mai împletit recompunând ţesǎtura unei tinereţi frumoase, semǎnatǎ dușmǎnos cu îndoielili, de cei care la vremea aia controlau pe radare toate zborurile. Nici o ţintǎ mișcǎtoare nu avea voie sǎ se abatǎ de la traiectoria stabilitǎ, și, dacǎ vreuna, pilotatǎ curajos le-ar fi stârnit bǎnuiala cǎ tinde sǎ devinǎ liberul ei arbitru și, cu inconștienţa vârstei, trage prea mult de manșǎ ca să capete înălţime, să dispară de pe radare, ar fi fost doborâtǎ de la sol. Noi albaștrii zburam în grup și cerul pǎrea atât de liber și senin pânǎ ce ne-au doborât!...

            Ne-am trezit speriaţi aduși cu dubele, într-o curte cu un bazin în care înotau pești. Umbra cenușie a clǎdirii securitǎţii în centrul orașului ne-a obturat orizontul. Ni s-a spus cǎ totuşi am avut noroc. Zburasem nepregǎtiţi într-un strat dens de ceaţǎ, la temperaturi joase și un stol de pǎsǎri dezorientate, tulburate și ele, ne-a izbit în elicea avionului. Aiuriţii de noi, nici mǎcar nu știusem cǎ zburăm!

Existau explicaţii. Suspectau cǎ aveam de gând să subtilizăm de la aerodromul Geamǎna dintr-un hangar un planor şi-l căutau pe cel care avea abilităţi de pilotaj. Cercetau, ne întrebau pe noi și din aproape în aproape voiau sǎ știe care ne erau legǎturile cu vestul...
            Vestea bunǎ e, ne spunea comandantul, la procesul de demascare, cǎ salvatorii v-au gǎsit imediat și v-am recuperat. Aţi rǎmas în viaţǎ și puteţi contribui la construcţia socialismului şi omului nou.

Vestea rea, era cǎ pǎsǎrile alea n-au mai putut fi salvate. Au murit bietele pǎsǎri ale ceţii!…
            Pe prietenul meu Gicu l-am ştiut un bun povestitor, poate cel mai bun, dar nu s-a luat în seamǎ niciodată!(Pentru cuvintele astea s-a supărat pe mine Gicu! I le-am scris, la mine pe blog lângă o proză de-a lui, Herghelii în amurg, care mi-a plăcut mult şi am postat-o acolo să o citească şi alţii. Atunci s-a supǎrat pe mine, n-am înţeles de ce! Voia sǎ mǎ bucur de ea, numai eu?...

            Acum la o vârstă respectabilă i-a apărut în sfârşit prima carte şi inima mi s-a umplut de bucurie. Raftul albaştrilor s-a mai îmbogăţit cu un nume de scriitor şi o bijuterie de carte. Zodia porumbeilor sălbatici.

Felicitări prietene, o gripă teribilă m-a împiedicat să ajung azi la lansarea cărţii tale pe care am citit-o cu mare bucurie!