vineri, 12 ianuarie 2024

BLIŢ

!vânt e vântul
care ne vântură
în cele patru vânturi
!şi pământ pământul
ce ne pământură
în mormânturi
!apă e a apa
care ne sapă
şi ne îngroapă
în groapa de apă
lângă corabie…
!scut fără sabie
şi arc de curcubeu
în noaptea lungă
a lumii gemene
!dumnezeu scapără
amnarul pe cremene
(vânt e vântul













Toate reacţii

miercuri, 10 ianuarie 2024

CU CAPUL CALENDAR



           











        Am intrat în CALENDAR. În general nu e chiar atât de simplu să intri într-un calendar. Trebuie să fi cel puţin sfânt sau star, să îndeplineşti nişte condiţii şi în faţa unei comisii de elită unde se strâng mitropoliţii, să-ţi susţii interviul cu CV-ul personal şi cronicile publicate în revistele literaturii importante, măcar două cronici cât se poate de savante pentru fiecare minune înfăptuită. Sau să-ţi porţi nurii înţelept, la vedere, drept ispită.(Eu cu nurii stau prost!)

            La calendarul Editurii e Creator n-am fost acolo când s-a judecat, dar îmi imaginez cum s-a întâmplat. Când a văzut Ioan Romeo Roşiianu scaunele goale în soborul juraţilor, deh, unii semnaseră protocoale de revelion şi plecaseră în treaba lor fiecare. Smiley cu Gina Pistol pe o insulă Antilă, la soare; Tudor Chirilă vizita expoziţia “Vocea care ni s-a dat” şi explica copiilor săi cum a ajuns acasă la feminista şi monarhista Miţa Biciclista(a între-ţinut vreo trei monarhi), vocea Monicăi Lovinescu pe un disc de vinil; Horia Brenciu subtil îşi lustruia gloria pentru încă un recital antamat la Sala Palatului; Theo Rose şi Irina Rimes plecaseră şi ele ca două rebele pe jos, căutând drumul către stele.

            Ce era să facă şi Romeo, a hotărât singur, fără un sobor de juraţi cine intră în Calendar la e Creator. Şi cum suntem prieteni adevăraţi, de Sfântul Ion după ce s-au despărţit anii şi am băut aghiazmă la Bobotează mi-a oferit în dar Fotografiile mele mişcate cuprinse în calendar, arătându-mi că ele contează.

            Mulţumesc Romeo! Să ne trăiască duşmanii şi ai mei şi ai tăi, că ai mai mulţi! Şi noi pe lângă ei…





luni, 8 ianuarie 2024

Înaintemergătorul

 


          Mulţumiri tuturor celor care ieri 7 ianuarie de Înaintemergător, ne-au avut în gândul dumnealor şi ne-au dăruit semne de prietenie care ne-au bucurat inima. Întorc la rândul meu gândurile bune şi promit, cu voia Celui de Sus, dacă îi va rămâne ceva vreme pentru poezie, cu atâtea probleme care au apărut aşa din senin şi sunt tot mai grele!... Nu mă îndoiesc, ştie şi Dânsul că “fără poezie viaţa e un chin”, altfel de ce ar fi luat la El printre stele în anii din urmă atâţia poeţi(!), de te-apucă plânsul!?

          Cum spuneam mi-am propus dacă voi afla vadul şi voi trece peste măruntele amănunte, să împodobesc anul viitor bradul măcar cu încă o antologie de autor. Nu sunt norocos de felul meu. Când eram copil, bunica Păuna din partea mamei, mă vedea rar, se uita lung la mine într-un fel anume de fiecare dată, studia ce studia şi constata iar, uşor îngrijorată, a câta oară, ca şi cum iarnă vară pământul  ar rămâne rotund.

          “Ai grijă copile că norocul tău e spart în fund, dar ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus! Şi chiar de vei fi urmărit de ghinioane să ştii de la mine, ghinioanele vin de la sine. Nu c-ar fi bine!... Important e să sameni şi vei găsi şi oameni cumsecade printre ceilalţi, puţini dar adevăraţi, doar să ştii să-i alegi!”

          N-ascultam pe vremea aia la şarade!...

          La mulţi ani oamenilor cumsecade! La mulţi ani şi celorlalţi că fără ei nu se poate!


luni, 1 ianuarie 2024

Perpetuum nobile. LA MULŢI ANI 2024

 














Ai putea tu să crezi
că frunza copacului
e o lacrimă?
(în memoria tulpinii
lacrima cade
în cercuri concentrice)
Că iarba e o ninsoare
subterană?
(cât sânge albastru
atâta rană)
Că aerul e o dovadă
uitată a atlanţilor?
(cuneiformă
necercetată)
Ai putea tu să crezi
că piatra este oglindă
retrovizoare
(a începutului lumii
luminii)
Şi grindă casei
e femeia
(trupul ei curcubeu
ca o amforă
unde m-astâmpăr
de Dumnezeu)
Să iei noaptea
de la capătul ei
cu înţelegerea de pe urmă
(şi apoi dimineaţa
să-ţi reiei viaţa
de la celălalt capăt)
Fiul măslinului 2023.
Foto Cristina Maria.
LA MULŢI ANI 2024!






duminică, 31 decembrie 2023

Vocea care ni s-a dat. Monica Lovinescu

 


Două celebrităţi

        Despre două femei celebre care au marcat fiecare în felul ei secolul douăzeci, vreau să fac vorbire, pentru că aseară le-am însoţit pe amândouă la un eveniment deosebit desfăşurat într-o clădire istorică, una dintre cele mai frumoase case din Bucureşti, renovată pentru a dăinui încă o sută de ani ca să amintească despre arhitectura Micului Paris, dar şi să păstreze în memoria culturală farmecul întâmplărilor, cancanurile, urmele paşilor sprinteni cu care urcau treptele în spirală o seamă de prinţi, scriitori şi artişti renumiţi din elita bucureşteană, dar şi din elita Europei, grăbiţi să-şi astâmpere plăcerile lumeşti, dar şi cele ale spiritului totodată.

        Casa Miţei Biciclista - pe numele adevărat Maria Mihăiescu, neîntrecută în frumuseţe, cultură şi simţ estetic, curtezana de lux seducătoare de regi (i-a  avut ca amanţi, pe regele Manuel al Portugaliei care a şi cerut-o  în căsătorie dar l-a refuzat, dar şi pe regele Leopold al Belgiei) - a fost primită în dar la 23 de ani de la prinţul Ferdinand, când încă nu devenise monarh. Porecla de Miţa Biciclista i-a dat-o într-un articol din revista Furnica redactorul şef, un îndrăgostit fără speranţă, George Ranetti pentru curajul ei de a pedala pe Calea Victoriei. Prima femeie care a îndrăznit să se urce pe o bicicletă cu ghidon de argint, îmbrăcată în pantaloni, o adevărată apariţie, dar şi un sacrilegiu pentru trecătorii de pe trotuar ai acelor vremuri.

        Casa, devenită acum Stabiliment Creativ, ne-a primit în haine de sărbătoare cu prilejul zilelor Crăciunului şi anului nou. Era organizată aici o expoziţie cu cealaltă celebritate despre care am promis că vorbesc. Şi aceasta a străbătut cu un curaj poate şi mai mare, nu pe bicicletă, pe unde radiofonice, din Marele Paris, o altfel de Cale a Victoriei, cu vocea ei periculos de liberă.

        Expoziţia Monicăi Lovinescu are un nume inspirat „Vocea care ni s-a dat”. După ce am urcat scările, nu tot la fel de sprinten ca admiratorii de altădată ai celeilalte celebrităţi, ne-a însoţit cu inflexiunile ei incomfundabile pe tot parcursul vizitei, ca un balsam. Ne era dor de voce, poate că ne-ar mai fi necesară uneori şi azi.

        La un moment dat, prin mulţimea de vizitatori, înalt, l-am zărit pe Tudor Chirilă de la Vocea României. Venise cu copiii.

        În continuare las să vorbească doar Nikon-ul fiicei mele, Cristina Maria.