Două celebrităţi
Despre două
femei celebre care au marcat fiecare în felul ei secolul douăzeci, vreau să fac
vorbire, pentru că aseară le-am însoţit pe amândouă la un eveniment deosebit desfăşurat
într-o clădire istorică, una dintre cele mai frumoase case din Bucureşti,
renovată pentru a dăinui încă o sută de ani ca să amintească despre arhitectura
Micului Paris, dar şi să păstreze în memoria culturală farmecul întâmplărilor,
cancanurile, urmele paşilor sprinteni cu care urcau treptele în spirală o seamă
de prinţi, scriitori şi artişti renumiţi din elita bucureşteană, dar şi din
elita Europei, grăbiţi să-şi astâmpere plăcerile lumeşti, dar şi cele ale
spiritului totodată.
Casa Miţei
Biciclista - pe numele adevărat Maria Mihăiescu, neîntrecută în frumuseţe,
cultură şi simţ estetic, curtezana de lux seducătoare de regi (i-a avut ca amanţi, pe regele Manuel al Portugaliei
care a şi cerut-o în căsătorie dar l-a
refuzat, dar şi pe regele Leopold al Belgiei) - a fost primită în dar la 23 de ani
de la prinţul Ferdinand, când încă nu devenise monarh. Porecla de Miţa
Biciclista i-a dat-o într-un articol din revista Furnica redactorul şef, un
îndrăgostit fără speranţă, George Ranetti pentru curajul ei de a pedala pe
Calea Victoriei. Prima femeie care a îndrăznit să se urce pe o bicicletă cu
ghidon de argint, îmbrăcată în pantaloni, o adevărată apariţie, dar şi un
sacrilegiu pentru trecătorii de pe trotuar ai acelor vremuri.
Casa, devenită
acum Stabiliment Creativ, ne-a primit în haine de sărbătoare cu prilejul zilelor
Crăciunului şi anului nou. Era organizată aici o expoziţie cu cealaltă
celebritate despre care am promis că vorbesc. Şi aceasta a străbătut cu un
curaj poate şi mai mare, nu pe bicicletă, pe unde radiofonice, din Marele Paris,
o altfel de Cale a Victoriei, cu vocea ei periculos de liberă.
Expoziţia Monicăi
Lovinescu are un nume inspirat „Vocea care ni s-a dat”. După ce am urcat
scările, nu tot la fel de sprinten ca admiratorii de altădată ai celeilalte
celebrităţi, ne-a însoţit cu inflexiunile ei incomfundabile pe tot parcursul
vizitei, ca un balsam. Ne era dor de voce, poate că ne-ar mai fi necesară
uneori şi azi.
La un moment dat,
prin mulţimea de vizitatori, înalt, l-am zărit pe Tudor Chirilă de la Vocea
României. Venise cu copiii.
În continuare
las să vorbească doar Nikon-ul fiicei mele, Cristina Maria.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu