Citeam azi în metrou un poem al lui Niolae Nistor.
(LA MULŢI ANI NICOLAE, CARE CUM EŞTI !)
Trecusem de Dristor, mai aveam două staţii
să ajung acasă. Îmi rămăsese în minte un vers
„Noi doi, obosiţi uneori de viaţa în doi, nu mai ştim să dansăm.”
Am gândit că universul atât de mare,
ne învârte cum vrea el şi ne invită pe toţi
să stăm în spaţii atât de mici...
Ai timp Ionescule să explici,
mai vine sau nu al cincilea anotimp?
Nu mai ştim să ieşim din noi.
Îmbrăţişările râmân încuiate cu lacăt
în inimi separate. Braţele
prin care ne scurgeam altădată în iubiri, s-au uscat
şi sărutul a îngheţat pe buze.
Vorbim prin omisiune,
ne înţelegem surzi şi fără priviri
sau cu priviri optuze,
dintr-o înţelepciune prin care,
pe principiul vaselor comunicante
ne echilibram în simţiri
şi călătoream mai departe
ca şi cum am putea trăi nesfârşit.
Ne pierdeam într-o singură apă,
precum Argeşul şi Vâlsana împreunaţi
mai în vale de baraj
şi de podul de fier de la Merişani,
în livada cu meri acum dezrădăcinaţi.
Ne linişteam vindecându-ne rana
de care sângeram
pentru care trăiam.
Cumpăram copiilor jocuri de bricolaj
şi ne înstrăinam zi de zi
pregătindu-ne să urcăm la cer
fiecare în nacela lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu