A venit poştaşul

 

              A sosit poştaşul. Mi-a adus într-un plic desfăcut, „Zidul de ceaţă” al lui Augustin Doman. Bine că era desfăcut că ceaţa a dispărut! Nu că n-ar fi avut piatră de stâncă sau cărămidă arsă pentru zid, în oraşul în care zidurile se dărâmă şi se revarsă noapte de noapte, doar că i-a venit peste mână să zidească încă o Ană în carte. Mai bine cu Ana să cinstească o cană cu vin şi să-i şoptească la ureche şoapte
de noapte fără pereche, din comoara hâtrului Augustin.

              Ştiu că i-a zis odată PreaFericitul Calinic la masă:             “Femeia dacă e frumoasă, e ca poezia, întâi o iubeşti şi mai vezi după aceea dacă o zideşti...” De-aia şi-a ales poetul zidul de ceaţă.

 

              Deschid cartea. Se deschide la pagina 75(75, anii mei în opinci mă urmăresc, ce să zic!...). Văd un titlu, „Ochii tăi”. Sunt ai tăi nu mă îndoiesc!

 

          *

„Vai, vai, vai!

Ochii mei,

unde sunt ochii mei?”

Se tânguie, important,

muribundul,

estetul,

cel care a dat note

pictorilor,

fotografilor,

arhitecţilor şi

femeilor tinere de la

recepţii simandicoase şi

de la parade ale modei.

Bătrânul Borges mângâie

măciulia de aur a bastonului

său alb,

îl priveşte din adâncul

câmpiei negre,

zâmbeşte şi-i răspunde alb:

„Vai, vai, vai!

Unde sunt ochii tăi?

Ochii tăi sunt

în punctul negru din

mijlocul creierului tău negru

de metastaze.

Ochii tăi!

Vai, vai, vai!”

          *

Mă uit în mine

ca un Narcis într-o

fântână secată…

          *

Da, soarele răsare,

soarele apune.

Ei, dar între răsărit

Şi apus – ce măcel…

 

Da, DAD şi în proză,

şi în poezie e tot el!

         

Mulţumesc pentru carte!

Un milion de cititori

 

              Se spune că elefantul poate trăi cel mai mult dintre mamifere, undeva între 150 şi 200 de ani. Greu de dovedit mai ales că nu s-a gândit nimeni în vechime, să cresteze câte o linie pe tulpina unui arbore sequoia la revelionul dintre ani şi să desemneze apoia o maimuţă, s-o înveţe mai întâi carte şi cocoţată pe umere să numere mai departe anii crestaţi de la naşterea unui pupil sau pupilă de elefant…

              Nici mai târziu către noi, nu s-a inventat registru de stare elefantilă.

              Abia în zilele noastre inteligenţa artificială (IA) pare să-şi fi luat măsuri pentru o maximală cunoaştere. IA ştie tot ce vrea EA.

              Eu am în momentul de faţă un interes pentru păsări. Statistic vorbind, cele mai longevive păsări sunt papagalii, vulturii şi neamurile de ciori, surori vitrege, tot din sămânţă de vulture, rătăcită în Lamium purpureum(nu-mi permit traducere!...).

              Ultimul Te Deum se întâmplă când se apropie ceasul, pe o plajă retrasă lângă apă, după ce păsările ating onorabila vârstă între 50 şi 100 de ani. Plictisite de zbor, cuprinse de îndoială, aşa e jocul, îşi caută norocul în cimitirul păsărilor. Alte exemple: lebedele se retrag la temple(deh sunt prinţese!) între 10 şi 30 de ani. Porumbeii au pragul de sus al vieţii între 10 şi 15.

              Dar Pasărea ceţii, blogul meu personal? Ştiu eu ce-o vrea Dumnezeu să fie, că nu e nici vulture curajos, nici papagal nu poate să fie, ajungeam primar… Iar cu ciorile, eu scriu poezie, nu le am cu viorile.

              Zece! Zece! Zece! Probă de microfon… Breaking News

              În acest sezon în decembrie Pasărea ceţii, blogul meu fără stele va împlini 16 ani. Cum trece vremea! Vremuri grele… A primit estimp la bord 1000000 de cititori(pentru mine o cifră record). Alte date statistice: 3400 de opriri în gările unde au avut loc manifestări consemnate în cele 3400 de postări. Iar în jurnalul de bord se pot număra 1556 comentarii pro şi, mai pro(că pe celelalte varii… le-am şters bro!).  

              Mă uit la Pasărea ceţii a mea, respiră greu, abia mai zboară. Au ieşit atâtea cărţi din ea!… S-o caut de boală? Oare s-ar mai putea repara? Tu ce zici IA?

https://pasareacetii.blogspot.com/

Reţeaua

 

(versiune nouă pentru Argintarium 2)

 

Eu când scriu, e musai să aud cuvintele!

Fie şi în gând le scandez cu voce tare.

Există o traiectorie, un ritm interior

în urcare pe lungimea de undă,

care dacă o secundă se frânge,

plânge Dumnezeu.

 

Să nu-L supăr, refac scriitura

înălţând-o cu un diez. Nu vreau

să pierd din făptura originală a tainei

şi potrivesc din croiala hainei

splendoarea nudă

primită magic dinspre model. 

 

De la un timp nu sunt ajutat de auz.

Ţiuie vibratil şi confuz un greier,

ca tăcerea siluită într-un batiscaf.

L-am aflat de copil cu urechea ciulită

pe stâlpul de telegraf, când tastam

semnale morse către cer.

 

În plus, o căţea lupă flămândă,

cu dinţi de fier, stând la pândă

e gata să muşte din inima mea...

Şi latră, şi mă doare că în curând

nu voi mai putea intra

cu Dumnezeu în reţea... 

(Poeme de după Fiul măslinului)

 

În căutarea metaforei

(poeme de după Fiul măslinului)

 

Dincolo de unde

se opresc potecile,

sunt luminişuri

unde razele strecurate

printre rugi şi tufişuri

mângâie pielea

fructelor 

pădurii...

Şi-ţi vei putea potoli

setea târziului

din cerul gurii.

 

La fel alergând

în spaţiul dintre cuvinte,

mereu în urma arsurii,

de fapt tu îl cauţi

în gând pe Dumnezeu

Fotografii mişcate la Ateliere în paragină

 

în rama gândului meu,

 

se împrospătează

absenţele.

fotografii mişcate de vântul călduţ,

sentimente contrarii care adie

din când în când

să-şi încerce rezistenţa

la reîncarnare

a memoriei

 

şi memoria surdă

precum carnea trupului sterp,

trage în dungă

clopotul,

scuturând

rugina

de pe frunze

*

          Parcă-l aud pe poetul ADRIAN SUCIU rostind la capătul  de început al unei alte după amiezi a Direcţiei 9 – oază apărută în deșertul de frig al iernii – la petrecerea organizată sub semnul numelui Traian T Coşovei;

          “Pentru toţi poeţii mari care au trăit şi trăiesc încă în limba română sǎ păstrăm 9 secunde de liniște!”

          Dar în spiritul adevărului deplin, cea care a invocat de această dată secundele de reculegere, a fost unul dintre invitaţii de marcă, Mioara Bahna.

          Atâta tăcere, după ce dinainte cuvinte libere,

exersaseră în aerul cu diamante, împletituri de lână .

 

          Și parcă am văzut atunci o ninsoare electrică, fulgi de zăpadă coborând lin din tavan, peste rănile prin care sângeraseră cuiele.

          Direcţia 9 pare să fi regăsit la Atelierele în paragină într-un spaţiu nou, locuinţă înaltă poeziei vii. Nu mă gândisem că ne vom strânge atât de mulţi şi personal pregătisem un set mai mare de fotografii mişcate pe care speram să le pot prezenta. N-a mai fost cazul căci fiecare dintre mulţii participanţi adusese cu sine gânduri de bine, poezii originale sau din portofoliul celor omagiaţi, mărturii cu ce rămânem după noi.

          A doua zi într-o pledoarie de final mă aflam în faţă lângă coşciug. Un preot dedicat ţinea în mână cartea ca şi cum  ar fi ţinut coarnele unui plug, apreciind că singura certitudine în viaţă e moartea. Măcar poezia mai lasă o viaţă după ea!

 

          În prejma zilei sale de naștere, Domnul Mihai Eminescu însuşi, pururi tânăr, cel ce învăţase taina nemuririi, venise să petreacă împreună cu cei trei Traian T Coşovei, Ciprian Chirvasiu şi George Mihalcea. Se aşezase la o masă lungă împreună cu  Nichita Stănescu, Nora Iuga, Magda Isanos, Lucian Vasilescu, Dan Ion Marta, Dimitrie Stelaru, Ciprian Chirvasiu, Traian Chiricuţă, Valeriu Mircea Popa, Emil Brumaru, Eugen Pohonţu George Mihalcea, Costel Stancu truditori ai cuvântului ce însemnaseră şi însemnau locul.

          Tineri risipitori de frumoși, Tudor, Irina, Corina Daşoveanu, Gabriela Bădescu, alături de ei statui vii, plantau puieţi în ogorul de fum, împădurind dimineţi

 

*

 

!vânt e vântul

care ne vântură

în cele patru vânturi

!şi pământ pământul

ce ne pământură

în mormânturi

!apă e a apa

care ne sapă

şi ne îngroapă

în groapa de apă

lângă corabie…

!scut fără sabie

şi arc de curcubeu

în noaptea lungă

a lumii gemene

!dumnezeu scapără

amnarul pe cremene

(vânt e vântul

 

 

Lui Eminescu              

 

!Praful stelar acoperă timpul

!Linişti din adânc limpezesc apele

!Eminescu scoboară ca o candelă

în ianuarie iluminând

în aproapele

 

!Unii l-au asemuit cu un voievod

!Alţii l-au nemurit pe boltă, luceafăr

!Eu îl ştiu în salina limbii române

izvod, săpând

viu şi teafăr 

 

!Scara lui nu ajunge în înaltul ceresc

!Adânceşte dedesubt în oglindă

!Flori de mină, sori de ger tăinuiesc

încuibând

sub grindă

 

!Destinul în munte e fără sfârşit

!Timpu-şi răstoarnă ţărmul în mare

!Vieţi după vieţi în aceeaşi lucrare

sapă, împădurind

dimineţi

(Tropar)

 

Lui Ciprian Chirvasiu

 

!nici nu apuca soarele

să-şi spele-n rouă sudorile nopţii

când pleca la muncă.

!ciocanul, canciocul pentru smoală,

foarfeca de tablă,

găleata, scripetele,

aşteptau de cu seară

în sacul de rafie.

!ţigara în colţul gurii scotea fum…

 

!la prânz mormăia:

,,cu răbdarea treci marea”

când îl strigam.

!fără barcaz

în mintea mea

puţine şanse ...

!de la un timp

ploaia grozavă şi-o ameţeală

îl ţinea legat de pat

până-ntr-o zi când zise:

!tu Ondină, să-mi aduci sacul

 

!urc!musai că s-a spart

acoperişul ăl mare

şi dumnezeu n-are răbdare!…”

*

 

 

Lui George Mihalcea

 

!sunt cel mai iscusit vânător

!vânătorul de nopți

dintr-o vamă

!dacă-mi intri-n vizor

și sunt strugurii copți

!gloanțele mele

de-argint

n-au nici tată

nici mamă

 

!sunt cel mai îndrăgit vânător

!vânătorul de nopți

dintr-o dramă

!am în vizor

Numai struguri necopţi

Aguridă fără tată şi mamă

Şi-n piept port

Un glonţ de aramă

 

La vămi

Lui Eugen Pohonţu

 

Ce mică e viaţa!

Cât numeri silabele

unui haiku.

Cuvintele nu-mi ajung

şi lăcrimez

cu sufletul înmărmurit

şi ciung.

Drum lin, Eugen!

Prietenii tăi din Direcţia 9,

George Mihalcea

Ciprian Chirvasiu

Marius Dumitrescu

te vor primi negreşit

cum se cuvine, la vămi!

În sensul copilului,

la pagina 42,

redeschid cartea.

Tocmai ce se vede o

moarte asistată.

„de ce m-ai născut Doamne pustiu?

pe marginea sihăstriei vechilor ape

se risipesc făpturile nopţii.

în numele lor.

mă simt ucis în feluri inventate de mine,

la umbra cailor logodiţi cu vămile”

 

Zepelinul

 

De la o vreme

mi se pare că port

în spinare

un sac de vânt.

 

Am a mă teme

şi nu pot să ştiu

dacă zbor devreme

sau prea târziu.

 

În sacul acela

ca-ntr-un cort

am pus toate

visele mele.

 

Sunt nacela, cu plinul

de pământ şi păcate

ce trage dintre stele

zepelinul în jos.

 

Când şi când

părţi din mine

trebuiesc aruncate

peste bord.

 

Uneori plutesc,

alteori în dezacord

mă trânteşte-n ţărână

o rafală de vânt

 

Dezleg cu o mână crispată

Gura sacului

Şi o dogoare globală

Mă aruncă fix

 

La mama dracului

În cazanul cu smoală

 

Lui Pavel Azap

Un strigăt ca un îngheţ
mult prea devreme
răstoarnă rolele

stivuite în ceaţă

Şi lacrimi de tablă strivesc

zăngănitul mut

în arhiva de filme

a cinematografiei

Estetul şi poetul Azap
general al ultimului
ostaş de elită

n-are cum ascunde

vestea insolită

că nimeni nu va mai

şterge de praf
încet şi cu grijă
peliculele magiei,
nicăieri în vreun

cinematograf

celuloidul s-a topit
şi arginţii s-au scurs

pe ecranul pergolă
Minţile înfierbântate
şi-au ieşit din minţi,
nu pot înţelege
de ce nu porneşte

cea de-a doua rolă

S-a oprit curentul.
Aparatul de proiecţie
se învărteşte în gol
obol clipelor zădărniciei
ultimul spot de lumini
oferind rădăcini
primei lecţii de umbră

a veşniciei

Afară a nins

Ca un sărut suspendat
în întunericul
de dincolo de consolă
eroina din film a plecat,

cu o rolă  sub braţ

Dumnezeu să-l odihnească pe Pavel!

 

Pară spinoasă

 

 Ne învârtim în jurul

unei pere spinoase.

Dulce pară amară,

fruct de cactus,

un dar al lui T S Eliot.

Zaruri jucau pe bani

de arginţi

şase mâini...

Sunt atâţia ani

de când drumurile

se pot împiedica în vorbe

şi vorbele

pe radar par

drumuri înfundate cu îndoieli

pentru deschizătorul de zări.

Măcar ne-am câştigat

dreptul la întrebări,