Pietre în gură

          Am pregătit setările Nikonului, pentru ultima parte a periplului din punctul Vatra Dornei, cap compas Bucureşti. 

            În pasul Tihuţa am crezut la un moment dat că am încurcat latitudinile, cifrele de pe bord înregistrând o temperatură de 11 grade Celsius, obligatoriu să mai punem pe noi un rând de haine pentru protecţie.

          Şoseaua în serpentine domoale străbate zona de o frumuseţe aşezată şi clară pe care ochiul Nikonului o fixează cu încântare, fără a mai fi nevoie să-şi potrivească unghiurile. Cadrele se derulează în mersul lin al maşinii, pajişti minunate de flori, culmi împădurite şi pâlcuri de case, ţintuite în cer de turlele bisericilor, să nu alunece în depresiuni. 

          Trecând prin Bistriţa pentru prima oară, ar fi trebuit să cobor să iau o piatră în gură dar am constatat cu placere că localnicii în mărinimia lor inspiraţi din natură au ridicat pe socluri în loc de statui, mere şi gutui. N-am văzut gutuile, dar ce nu face omul pentru rimă!

          Prin Reghin tot prima oară am ajuns. Pe soclu, stilizat, simbolul urbei, nepătruns de ploi şi vânt!... Eu ce era să fac, doar nu era să cânt la vioară, Balada lui Ciprian Porumbescu,  mai potrivit era să tac şi n-am oprit.

          Altfel s-a pus problema în Târgu Mureş când l-am zărit de piatră pe Avram Iancu, cu calul în buiestru. Aici Nikonul a prestat din plin

          După câteva cesuri am luat-o în jos pe hartă spre Braşov, aşternându-ne la drum întins. Întins, dacă am fi putut ocoli Buştenii