Din arginturile mele
ce suntem noi sǎ fim
pune ţǎranul sǎmânţǎ
în brazdǎ
și nu se întreabǎ
dumicǎ tacticos
în strachinǎ
ochii femeii
îi frânge oasele
pǎlind-o
cu un plod
și vine de secerǎ
stǎ ţǎranul drept
în capul locului
și înnoreazǎ
fulgere-i
brǎzdeazǎ
faţa de glod
ce suntem noi sǎ fim
ţǎranul se așeazǎ
îngândurat
sub greutatea pietrei
și grâu-nainteazǎ
în trupul lui
precum un râu
într-un ţinut
greu încercat de secetǎ
Din volumul Glonţ de argint
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu