.jpg)
De o bunǎ bucata
de vreme Gicu prietenul meu, m-a închis undeva departe de casa sufletului sǎu.
Sa fie un an, poate mai mult, de când drumurile nu ni s-au mai împiedicat în
vorbe și vorbele nu s-au mai împletit recompunând ţesǎtura unei tinereţi semǎnatǎ
dușmǎnos cu îndoielili, de cei care la vremea aia controlau pe radare toate zborurile.
Nici o ţintǎ mișcǎtoare nu avea voie sǎ se abatǎ de la traiectoria stabilitǎ și
dacǎ vreuna pilotatǎ curajos, le-ar fi stârnit bǎnuiala cǎ tinde sǎ devinǎ liberul
ei arbitru și cu inconștienţa vârstei trage prea mult de manșǎ, ar fi fost
doborâtǎ de la sol. Noi albaștrii zburam în grup și cerul pǎrea atât de liber și
senin pânǎ ce ne-au doborât.
Ne-am
trezit speriaţi aduși cu dubele, pe vremea aia nu exista Smurdul, într-o curte
cu un bazin în care înotau pești. Umbra cenușie a clǎdirii securitǎţii în
centrul orașului ne obtura orizontul. Ni s-a spus cǎ am avut noroc. Zburasem
nepregǎtiţi într-un strat dens de ceaţǎ, la temperaturi joase și un stol de pǎsǎri
dezorientate, tulburate și ele de givraj, ne-a izbit în fuselajul avionului. Aiuriţii
de noi, nici mǎcar nu știusem cǎ zburasem. Existau explicaţii, cum cǎ am fi
furat de la Geamǎna dintr-un hangar un planor, dar cine era pilotul, cercetau,
ne întrebau pe noi și din aproape în aproape voiau sǎ știe care ne erau legǎturile
cu vestul. Restul îl știţi din Dosarul Albaștrii. (clic si puteti lectura cartea)Vestea bunǎ e, ne spunea comandantul, cǎ salvatorii v-au gǎsit imediat și v-am recuperat, aţi rǎmas în viaţǎ și puteţi contribui la constructia omului nou. Vestea rea era cǎ pǎsǎrile alea n-au mai putut fi salvate. Au murit îngheţate bietele pǎsǎri ale ceţii într-un ecou nesfârșit…
Prietenul meu Gicu e un bun povestitor, poate cel mai bun, dar nu s-a luat în seamǎ niciodat. i-am reproșat asta undeva, dupǎ vree-o 40 de ani de tǎcere. Bucuros de o scriiturǎ a lui, am postat-o pe blog. El s-a supǎrat pe mine, n-am înţeles de ce. Voia sǎ mǎ bucur de ea, numai eu?...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu