Nimeni nu spune pietrei ȋncotro
curg apele și nici piatra nu stã sã se ȋntrebe, mutã. Se așeazã ȋn sinea ei, rãbdãtoare,
despletind undele și suficient de rotunjitã ȋn secundele urmãtoare se
rostogolește la vale, crezȃnd cã e plutã.
Nimeni nu spune bobului de grȃu cum
se așeazã ȋn volutã lumina ȋn spicul ȋnalt pȃn’ la brȃu și cȃnd bobul e suficient
de copt, ȋntins ȋntre douã pietre, nu se ȋntreabã dinadins de ce fãina e albã
ca zãpada cȃnd se cerne...
Atȃt de scurtã și neȋnsemnatã viața
omului ȋn cavalcada de tainã a lumii eterne, ȋncȃt, nici uriașii nu-și mai ȋncap ȋn hainã și nu ne mai lumineazã legendele…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu