Îndoiala. Lumea vazuta de ITI

           Omul avea un braţ de scrumbii. Le ţinea strâns ca să nu-i alunece, traversând deşertul. Un copac desfrunzit în mers ce zgâria arşiţa cu crengile lui uscate! Îşi pierduse de mult cuvintele. Nu mai avea în ce să-şi îmbrace gândurile. Şi gândurile îi înţepeniseră flori de gheaţă în ochi. O pojghiţă subţire.

            Când şi când din crengile amorţite cădea o scrumbie ca un fruct prea copt. Se apleca s-o ridice, dar alta îi lua locul. Un timp, le-a perpelit în sarea nisipului fierbinte. Le împingea în faţă lui cu piciorul şi urmându-le, făcea din nou câţiva paşi. Îşi pierdu răbdarea curând. Obosise. Nu se mai putea apleca.

            S-a trezit, buimac, la ultima scrumbie. Sfârâia în mâna de parcă s-ar fi aflat pe jar. Şi-a şters cu dosul palmei, apăsat, gheaţa din ochi.
            – Doamne şi acum ce mă fac!?... Își regăsise cuvintele şi gândea. Dacă merg înapoi iau urma scrumbiilor. Dacă merg înainte…

Ceară şi miere