Să cunoşti scriitorul cu viaţa,
visele şi amăgirile sale. Să-i intri în laboratorul mintal şi să-i pipăi
conexiunile derutante. Să crezi că l-ai ghicit şi să se strecoare lunecându-ţi
printre degete… E posibilă încercarea, doar dacă el acceptă de bună voie să te
ia de mână şi să te însoţească în pădure, pădurea lui, într-un luminiş magic,
şi acolo să-ţi arate copacul din care vrea să-şi alcătuiască lucrarea. Romanul,
nuvela, poemele, ce-o fi să iasă.
Te agăţi de crengi, scuturi
frunzele, scrijeleşti şi pătrunzi sub coajă de viu, ca să-ţi faci o idee. Poate să
ţi se pară un sicriu şi atunci găseşti un ciocan şi-i fixezi capacul în cerul
de beton în cuie. Sau ţi se pot deschide coperţi de carton ca aripile unei păsări. Simţi
că îţi vâjâie capul, dar poţi zbura într-o călătorie, dincolo de viaţă şi
moarte.
Azi 21 martie mă gândeam cum aş
putea veni în întâmpinarea zilei ce ar trebui să fie sărbătoarea poeziei şi am
găsit aceste rânduri dedicate unui prieten ce încă trudeşte la apariţia viitoarei
sale cărţi, Vagabond sub cerul de beton.
Iau distanţă şi văd pe facebook comunicatul în ton
războinic de la Uniune. Cei care ar trebui să se ocupe de sărbătoarea poeziei şi a poeţilor,
conform fişei propriilor slujbe, în loc
să facă împăduriri cu înţelepciune, fac defrişări…înarmaţi cu drujbe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu