E dimineaţă. Afară bat clopotele de Duminică. Sunetul acela înalt,
calm şi aşezat, reverberează în mine potrivind reglajul inimii şi curăţind în
interior reţeaua canalelor prin care intră în imersiune, din umbră în conul de lumină,
sufletul.
Toate relele lumii fac un pas înapoi. măcar acele clipe
lungi într-un spaţiu liniar par egale cu clipele veşniciei. Dar clopotele tac. Viaţa
se afundă încet şi sigur în mâlul zilei, prinde rădăcini şi izbucneşte ca o floare
de nufăr, urcând în cer…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu