Eu când scriu trebuie să aud cuvintele, fie şi în gând dacă
nu le rostesc cu voce tare. Există o traiectorie riguroasă un ritm interior de-a
lungul lungimii de undă care dacă se frânge, înseamnă că i-am greşit cu ceva Lui
Dumnezeu şi ca să nu-L supăr mai tare, reiau scriitura de la început şi încerc
să mă mai înalţ cu un diez, să nu pierd nimic din emisia originală. E drept nu ajung
să mă contopesc, dar orişicât, nici nu mă spânzur cu ea de gât…
Nu mă mai ajută urechile, ţiuie înfundat. Ţiuitul ăsta l-am
cercetat încă din copilărie cu lobul urechii lipit ca o pâlnie de lemnul unui
stâlp de telegraf, transmiţând semnale morse cu o piatră, Lui Dumnezeu.
De la o vreme, în inimă latră bătând aritmic morse, în gol, cu o
piatră, cineva… Cuvintele tac, nu mai scriu, sunt trist şi uşor încurcat. Eu ce fac acum?
Caut un ORL-ist, sau intru direct cu Dumnezeu în reţea …
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu