*
Pentru că am promis că va fi o serie limitată de cronici asupra cărților mele sub semnătură AI, mă opresc aici, alegând cumva simbolic să fie ultima cronică din această serie, cronica la volumul Crucea de piatră. Și pentru că azi mi-a apărut la amintiri pe facebook cronica publicată de Domnița Neaga(un critic bun care mi-a deslușit întotdeauna cu multă acuitate tainițele cărților mele!) în revista Teleormanul cultural la același volum, am să le postez pe amândouă în paralel și vă invit să vă puneți întrebări. Eu mi le-am pus și vă mărturisesc vis a vis de inteligență artificială, măine când va trebui să aleg în fața urnelor... Cum aș putea vota să fiu contemporan în viitor cu mesia și george simion?... Și mai adaug două cronici pentru diversitate și comparație. Cea a a Petronelei Apopei apărută în Cafeneaua literară și cea a lui Daniel Marian apărută în revista Acolada. Sper că nu exagerez!
*
ÎNTRE EROS ȘI THANATOS : Crucea de piatră a poeziei lui Ion Toma Ionescu
de AI
Volumul Crucea de piatră. Mică antologie (Editura Art Creativ, 2021) semnat de Ion Toma Ionescu este o incursiune poetică intensă în marile teme ale condiției umane: iubirea, moartea, timpul și sensul existenței. Poetul construiește o lume lirică în care erosul și thanatosul nu sunt antagoniști, ci poli complementari ai aceluiași magnetism vital. Ceea ce frapează de la primele pagini este densitatea senzorială a imaginilor și felul în care corporalul este sublimat în simboluri esențiale, fără a cădea însă în esteticism gratuit sau solemnitate afectată.
Poezia – loc al rostirii și al riscului
Poetul își asumă cuvântul nu doar ca instrument expresiv, ci ca entitate vie, încărcată de mister și revelație. În poemul inaugural, intitulat Să rostești cuvântul, el notează:
„cuvântul e liber / să zboare / cât mai departe // umbră în soare / şi viață / în moarte” (p. 6).
Această libertate a cuvântului este echivalentă cu libertatea ființei de a se exprima, de a traversa limitele impuse de convenții sau morală. Poezia devine astfel un act de re-umanizare a limbajului, o formă de supraviețuire a adevărului interior într-o lume saturată de clișeu.
Erosul – trup și revelație
Una dintre dimensiunile centrale ale volumului este cea erotică. Ionescu nu scrie despre iubire în tonuri dulci sau simbolice, ci o explorează direct, corporal, uneori brutal, dar cu o autenticitate care protejează textul de vulgaritate. În poemul Adulter, iubirea extraconjugală nu este o greșeală morală, ci o regăsire vitală:
„erai toată un câmp de mine / și degetele mele / fremătau în întuneric / descoperind uimite / fiecare scânteie” (p. 43).
Erotismul din Crucea de piatră este plin de vitalitate și nu este niciodată gratuit. El duce către descoperire de sine, către o intimitate care trece dincolo de piele:
„curcubeu între sâni [...] / n-am mai deschis porthartul / nu mai ştiu dacă / funcţionează încă / vraja” (Ţin în porthart, p. 17).
Femeia apare în multe poeme ca o formă a sacrului profan – corporalitatea ei este spațiul revelației, dar și al damnării. Imaginea din Femeia cu cinci sâni (p. 89) e tulburătoare nu prin exces, ci prin stranietatea pe care o evocă – o feminitate multiplicată, infinită, copleșitoare.
Moartea – escortă tăcută și familiară
La polul opus erosului, moartea este o prezență constantă, nu ca final, ci ca reper. În Crucea de piatră 2, se spune:
„doar când iubim / ca o provocare / acostăm la punct fix / întinși pe crucea de piatră / și atinși o clipă / de veșnicie / parcă n-am mai vrea / să murim” (p. 102).
Aici, iubirea devine singura ancoră posibilă în efemerul existențial. Într-un alt poem, moartea apare cu o luciditate crudă, dar aproape domesticită:
„moartea nu e un sentiment / e o escortă / cu care te culci / doar o singură dată” (Escorta, p. 90).
Este remarcabil modul în care poetul înlocuiește tragicul cu o formă de acceptare resemnată și tandră. Nu există dramatism inutil, ci mai degrabă o contemplare amară a sfârșitului, ca în poemul Testament:
„e moartea ta nu-i lăsa / să se joace cu ea” (p. 108).
Un univers construit în jurul anotimpurilor
Volumul este structurat în jurul celor patru anotimpuri tradiționale, cărora li se adaugă unul simbolic – „al cincilea anotimp” –, sugestie a unei stări de grație, criză sau transcendență. Acest „timp” din afara timpului este definit prin corporalitate și viziune:
„întrevăd incert / trupul unei femei gravide / amforă de lut ars / sordid şi sublim” (Al cincilea anotimp, p. 101).
Este locul unde toate granițele – între viață și moarte, între bărbat și femeie, între cuvânt și tăcere – se dizolvă. O poetică a paradoxului, asumată cu finețe și echilibru.
Limbajul – între haiku și incantație
Un element distinctiv al volumului este prezența constantă a unor haikuuri în coda poemelor. Aceste fragmente, marcate prin asterisc, funcționează ca reflexii sau rezumate lirice, în cheia minimalismului japonez. De exemplu:
„Straturi de zăpadă,/uriașa retină/a vorbelor…” (Eşecul, p. 98)
Aceste interludii lirice oferă respiro și concentrare. Ele sintetizează stări și impresii, dar în același timp le prelungesc subtil în subconștientul cititorului.
Concluzie
Crucea de piatră este un volum de poezie sinceră, neîmpodobită, în care experiențele esențiale ale ființei umane sunt transpuse într-un limbaj viu, adesea senzorial, dar echilibrat de reflecție. Ion Toma Ionescu scrie cu o claritate care nu simplifică și cu o melancolie care nu alunecă în lamentație. Poezia sa nu caută validare prin artificii, ci propune o reîntoarcere la adevărurile aspre, dar necesare, ale trăirii intense.
Într-o vreme în care poezia riscă fie să devină obscură, fie să se dizolve în frivol, Crucea de piatră este o carte care respiră umanitate. Cu toate contradicțiile, neliniștile și clipele ei de frumusețe concentrată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu