Ce mică e viaţa!
Cât numeri silabele
unui haiku...
*
Îmi ajung degetele de la o mână
până finalizez de numărat în gând prietenii...
Și-mi pare că-s ciung și mă doare
Când operez doar cu numere binare...
Am citit cândva o inspirată tabletă
scrisă de Adrian Alui Gheorghe despre prieteni, oameni mici şi oameni mari.
Adrian e dintre oamenii mari, altfel cum să-ți îndrepți privirea către oamenii
mici, să-i încurajezi şi să repari dacă e ceva de reparat!...
Mi s-a întâmplat azi, derulând pe
facebook niște pagini de amintiri de la BOOKFEST, să dau peste o altă fotografie
la fel de vie. Era tot cu un om mare ce-şi întinsese brațul stâng protector, ca
o aripă de înger peste umărul meu. Haina îi lunecase şi se ținea aninată doar
pe celălalt umăr. Ca să-i facă loc probabil inimii mele mici, temătoare, să se
strecoare sub cămașă în inima lui mare; ușor, fără să stârnească sângele.
Împreună rezonau bătând în același ritm într-un început de prea scurtă călătorie
din păcate.
În jur erau multe capcane, eram la
un fel de bursă a îngerilor şi cu firea mea învățată să pună răul înainte, mi
se părea că am un capital de cuvinte prea mic pentru un război atât de mare
De la Petre Anghel mi-a rămas
postfața pentru Norduri, Briza de sud. Şi de la Adrian Alui Gheorghe, Floarea
de suflet, prefața la Crucea de piatră și încă alte adnotări. (Am speranță că
vor mai fi!...)
Ce-mi spuneau amândoi printre
rânduri?
Viziunea ta
e prea sumbră
dar fitilul
din flacăra lumânării,
nu te va lăsa
fără umbră…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu