Protest deschis 2 _ ne CAZUL poetului Virgil Diaconu _ invitatie la atitudine

Adaug câteva comentarii cu privire la ne CAZUL poetului Virgil Diaconu şi vă invit totodată la atitudine.


Scris de Aurel Sibiceanu la 23-08-2010


               Este greu să hotărăşti pe cine dai afară; e ca şi cum ai hotărâ cine din familia ta trebuie să moară de foame. Trebuie găsit un criteriu, în atare situaţie. Numai că, atenţie, în cazul scriitorului Virgil Diaconu se comite un abuz juridic. Nici o ordonanţă nu poate opera asupra unui articol cuprins în codul muncii; codul muncii este garantat de Constituţie.
                Întreaga aşa-zisă clasă politică romanească este, în proporţie de 98% o gaşcă venală, în marea ei parte analfabetă, cu caracteristici criminale. Rapoartele secrete ale serviciilor, cât si ale U.E. spun aproape clar acest lucru. Judeţul Argeş, cu atât mai mult, este un stat în stat, arbitrariul se aplică cu zâmbetul pe buze, cu ochiurile din plasa legii special şi criminal mărite în defavoarea celui fără apărare.
               Să nu ne prefacem că nu ştim pe ce criterii s-au operat restructurările! Ele sunt: Pile, Cunostinţe, Relaţii, pe scurt PCR. Deplâng situatia colegului meu, Virgil Diaconu, scriitor de valoare, care a avut de pătimit şi în regimul comunist, după cum pătimeşte şi în regimul aşa-zis democratic. De 20 de ani munceşte pe un salariu sub valoarea muncii sale. Cine se îndoieşte de asta, îmi asum răspunderea pentru ceea ce spun, este fie de rea voinţă, fie un ticălos.
               La fel de mult deplâng si situaţia în care este pusă directoarea Centruluii Cultural, D/na Carmen Dumitrache. Este un om tânăr, pus într-o situaţie dificilă de Codoşii Zilei. Pacat! Cu toate astea, D-na Dumitrache are ocazia de a alege complicitatea cu arbitrariul, ori şansa de a dovedi că a înţeles ce s-a întâmplat în 1989, aşa cum au făcut mulţi înainte de 1989, riscându-şi libertatea, pâinea, soarta copiilor. Printre aceştia m-am numărat şi eu. O spun fără modestie pentru că suntem pe cale de a pierde tot ce am câştigat în pomenitul an.
               Să se sacrifice gaşca odioasă care a spoliat acest popor, fie cu băncile, fie cu jocurile de intra-ajutorare, fie cu legi ticăloase, cu ordonanţe date la miezul nopţii.
               Cu sila, Aurel Sibiceanu.

*

Scris de Nicolae Eremia la 22-08-2010

               Nu insist prea mult căutând în memorie date precise, ci voi face o legătură aproximativă cu o parabolă de dupa al II-lea Război Mondial: Explorându-se fundul Mării în căutarea epavelor distruse de conflict, s-a constatat ca fiinţele marine, în special crabii, împrumutasera chipul morţilor acelor nave.
                Legătura cu prezentul a acestei poveşti nu este întâmplătoare: Incep să înţeleg metamorfoza unei societaţi încă vii care împrumută chipul conducătorilor ei de paie, Încep să înţeleg că toată viaţa noastră am purtat chipul guvernanţilor noştri impotenţi profesional.
               Am înlocuit o societate strâmbă, sperând într-o viaţă demnă, şi constatăm că ne dorim câte o revoluţie în fiecare zi.
                In privinţa restructurărilor din cultură, desigur mă refer la poetul Virgil Diaconu, cred că nimic nu este mai nefiresc decât să rezumi activitatea Centrului Cultural la potenţialul "cultural" al personalului auxiliar. Cum intreba un comentator, intreb si eu: Cu ce schemă de personal, profilată pe cultură, mai defileaza Centrul Cultural?
                 Îşi mai are menirea, sau devine un Cămin Cultural oarecare? Dacă salvăm Romania prin aceste reduceri, de ce nu se desfiinţeaza întregul Centru?

Scris de Anonim:
                ,,Mai astept o saptamana in ideea ca poate dl. Primar revede situatia, dupa care ma voi sinucide ca Madalina Manole”
                 ,,Poetul Virgil Diaconu - nu omul, plin de umbre, purici, paduchi, defecte si copii neiubiti - merita un tratament corect. Concepe o revista literara apreciata si premiata in tara, chiar si peste hotare, poezia lui ti se aduna in inima ca lacrimile care stau sa planga, e - deci - o nedreptate strigatoare la cer sa dai afara Poetul din Cetate, obladuindu-i pe niste Nimeni, functionarasi poate de buna credinta, plasati in posturi Unice, dar care nu au nicio legatura cu activitatea culturala, de creatie, de care bietii de ei depind ca fatul de mama. Se greseste profund, se mentin, intr-adevar, pe post mediocritati - guristi, care castiga la o nunta doua salarii de poet, care mai primesc un salariu de la alta institutie publica, situatie despre care presupunem ca dl. Primar Tudor Pendiuc nu are cunostinta. Concluzia celui care nu mai spera: in institutiile de cultura, personalul administrativ e mai numeros, mai important, mai frumos si mai destept decat oamenii de creatie, care fac sa mearga inainte cultura. Mai astept o saptamana,in ideea ca poate dl. Primar revede situatia, dupa care ma voi sinucide ca Madalina Manole” - comenteaza, pe BitPress, un cititor care s-a ascuns sub anonimatul semnaturii ,,Cel care nu mai spera nimic”

Scris de Mihai Teodorescu:

                  ,,Diaconu a fost balacarit in cel mai josnic mod de un pretins scriitor, Florian Stoian Silisteanu”
                  ,,1.Sunt om la 70 de ani, am trait fel de fel de capricii ale istoriei. De data asta sunt uimit ca cei ce vor sa-i faca un bine omului, varsand la comentarii lacrimi de crocodil, sunt in anonimat... desavarsit! Va e frica, inca? Mai mult, in cel mai meschin mod manipulativ, dl Diaconu este chiar subminat de un presupus sustinator. Iata un exemplu de aparare fatarnica: <Poetul Virgil Diaconu - nu omul, plin de umbre, purici, paduchi, defecte si copii neiubiti - merita ...>
                     2.Nu cred ca aceasta ordonanta de urgentza anuleaza prevederile Codului Muncii. Asa ca dl Diaconu sa faca bine si sa se adreseze justitiei; celei interne si, daca nu va fi aparat de lege, sa ceara judecata la CEDO. Acest lucru ar trebui sa-l stie si juristul Centrului Cultural, care sigur va plati despagubiri in urma demersurilor pe care dl Diaconu le va face in justitie.
                      3. Onor conducerea Centrului Cultural sa publice, in spiritul transparentei, lista posturilor care au ramas, precum si numele celor care le ocupa.
                      4. Onor conducerea Filialei U.S.R. vad ca si-a iesit din amortire. Ca unul care urmaresc de 40 de ani viata culturala argeseana si nationala, pot spune ca la tupeul de a lasa pe drumuri un om care a facut infinit mai mult decat multi dintre angajatii Centrului a contribuit si tacerea vinovata a acestei Filiale, atunci cand dl Diaconu a fost balacarit in cel mai josnic mod de un pretins scriitor, Florian Stoian Silisteanu, pe numele lui. Oameni de buna credinta au asistat la cum acest agramat, autor de texte care sunt mai degraba simptomele unei maladii, decat literatura, l-a facut fiu de curva pe dl Diaconu, cum l-a amenintat chiar fizic. Acelasi lucru s-a petrecut si cu Aurel Sibiceanu. Nici dansul nu a scapat de zoaiele acestui agramat obraznic. A sarit conducerea Filialei U.S.R. sa le ia apararea colegilor, sa-i aplice insului pus pe golanie vreo sanctiune? Nicidecum! Au tacut cu inconstienta unor oameni care nu stiu pe ce lume sunt, care nu stiu in ce posturi s-au trezit prin... alegeri democratice! Va faceti de ras, d-le Oprea, d-le Dumitrashcu, d-le Doman, tolerand astfel de aspecte deplorabile, permiteti ca scriitorimea sa fie acoperita de ridicol. Cum sa nu vina atunci administratorul unei institutii, cum este C.C.Pitesti, si sa supuna destinul unui om arbitrariului? Voi fi, sigur, admonestat si interpelat, tot sub anonimat, evident, cum ca cine sunt eu si cine imi da dreptul sa-mi spun parerea? Dreptul de cetatean, de om care am muncit, ca arhitect, candva, pentru acest oras. Nu voi scapa nici de injuraturile acelui Stoian; chiar pe acest site am mai fost ironizat, injurat de Incultura Sa. Pe alte site-uri a spus despre mine ca as fi alter-egoul d-lui Sibiceanu. I-am spus insului ca sunt doar un cititor si o cunostinta a pomenitului scriitor, i-am scris un e-mail, etc. Neghiobia si proata crestere l-au impiedicat sa-mi ceara scuze. Nu-i nimic, ma va putea cunoaste in curand. Respectati-va menirea si breasla, oameni buni, impiedicati patrunderea jegului in institutie si arbitrariul nu vi se mai poate aplica cu mare usurinta. Cu mahnire, Mihai Teodorescu”

Scris de Ion Pantilie la 23-08-2010


Cred ca se putea face altfel omul de arta virgil diaconu e totusi om de arta

Alte reactii cu greutate:
http://www.liviuioanstoiciu.ro/
http://ancelinroseti.weblog.ro/
http://cititordeproza.ning.com/profiles/blog/show?id=4409416%3ABlogPost%3A57684&xg_source=activity&page=1#comments

Protest deschis

Un fapt. Prietenul meu Virgil Diaconu, scriitor si poet cu peste 11 volume publicate( poezie, eseuri filozofice, eseuri de estetică literară) directorul revistei Cafeneaua literară, angajat al Centrului Cultural Pitesti este disponibilizat.
Evident că orice instituţie (fie ea şi culturală) are în structura organizatorică o diversitate de profesii indispensabile; onorabile în sine: contabil, şofer, femeie de servici şi în speţă: lăutari, secretare, traineri şi tot felul de altfel de animatori şi animatoare.
          Unde să mai încapă şi scriitorul?!...

Nu punem la îndoială nobilul act al guvernului (O.U.G. 63/2010). La urma urmei un titlu nobiliar nu e un titlu mobiliar, nu poţi să-l dai oricui. Şi Virgil este deja din 2007, slavă Domnului, „Fiu al Argeşului”cu patalama în regulă.
          Suntem de acord şi cu viziunea celui care într-un final a cântărit şi a pus iscălitura dând greutate deciziei:
           „E dovedit, geniile ca să fie genii este obligatoriu să trăiască în mizerie, ca Eminescu la Timpul lui!”
           E timpul oare, s-avem şi noi un geniu vizionar în grădina publică?!...

Reacţii:
*
Scris de Secretar
http://www.uniuneascriitorilor-pitesti.ro/prima-pagina.html
Miercuri, 18 August 2010 21:04
Comunicat

Se ştie că în aceste zile Ordonanţa de Urgenţă nr.63/2010 se aplică în toată ţara în litera ei. Aproape o sută de mii de salariaţi sunt trimişi în stradă. De efectele acesteia nu scapă nici cultura şi literatura.
Luni, 16 august 2010, poetul Virgil Diaconu a fost înştiinţat oficial că va fi concediat din postul de redactor al Centrului Cultural Piteşti, fiind trimis în stradă fără plăţi compensatorii (desfiinţate de ordonanţa de mai sus) şi fără posibilităţi de contestaţie.
Asta cu doi-trei ani înainte de pensionare.
Virgil Diaconu este membru al Uniunii Scriitorilor, Filiala Piteşti, este directorul revistei “Cafeneaua Literară” şi figurează în Dicţionarul general al literaturii române editat de Academia Română şi în Dicţionarul biografic al literaturii române, coordonat de Aurel Sasu. Este autorul a nouă cărţi de poezie şi a două volume de eseuri, apariţii editoriale premiate de Filiala Piteşti a Uniunii Scriitorilor din România şi de alte organizaţii culturale. Este prezent în diverse antologii , iar Consiliul Judeţean Argeş i-a acordat în anul 2007 titlul de Fiu al Argeşului.
Comitetul de conducere al Filialei Piteşti a Uniunii Scriitorilor din România îşi exprimă îngrijorarea în legătură cu lăsarea pe drumuri a unui membru al său la vârsta de 62 de ani, cu atât mai mult cu cât şi aşa salariul era unul jenant de mic, sub al unei femei de serviciu.
Comitetul Director
al Filialei Piteşti a Uniunii Scriitorilor din România  

*

Evu Eugen evueugen@yahoo.com Draga prietene Virgil Diaconu, Imi exprim indignarea si scarba fata de tot ceea ce se intampla cu tzara, e un genocid. Cu atat mai intristator ceea ce se petrece cu noi, cu scriitorii ultimei constiinte care mai respira. Ii exprim deplina solidaritate confratelui, valorosului mentor si arhitect de revista, intelegand ceea ce simte. Acum 3 ani, disponibilizat, apoi somer si in fine pensionat de guvernul Bocbasist, am triat dramatic astfel de impas. Cred ca USR ar trebui sa isi apere titularii, dincolo de eternele vrajbe, sa aiba si acel rol de sindicat de care avem nevoie a ne apara ca instituie nationala. Draga Virgil, te rog sa continui inconjurat de numerosii scriitori si ceilalti oameni de cultura / a lupta pentru conditia ta de om in cetatea culturala, iar daca veti razbai sau nu, va raman aproape cu tot ce simt si fac. In eventualitatea unui protest subsemnez. Eugen Evu_scriitor * pop aurel <popaurel22@yahoo.com>  Dragii mei, e trist. Sa dai afara un scriitor de calibru lui Virgil, n-am cuvinte. Sunt alaturi de el in aceste momente. nu stiu cum s-a rezolvat cazul Angelei Furtuna ??? Trebuie miscat ceva, daca se lasa asa vor urma si alti: Chiar nu se poate face nimic ? Cu pretuire pentru voi toti. Aurel Pop, redactor sef revista Citadela Satu Mare.

La fantana. Pitesti, august, 2010.

Philosophii de familie

          Mi-am adus aminte una dintre problemele care mi-au marcat copilăria provocându-mi multe bătăi de cap. Domnul învăţator ne-a scris pe tablă enunţul cu creta, după care s-a uitat lung la noi măsurându- ne cu privirea lui împovărată de vreme. “Dragii mei, ţineţi minte că sunt multe momente care se petrec o singură dată în viaţă. Puteţi afla unul dintre acestea, găsind soluţia corectă a problemei pentru acasă.”
          După ani, când fiica cea mică avea deja la rândul ei nouă primăveri şi aceeaşi dilemă şcolară, s-a apropiat de mine plângând. “Tată, cum aflu când faci tu dublul vârstei mele?...”
          Nu i s-ar fi întâmplat niciodată asta, cu siguranţă Cristinei, fiica cea mare, geniul mathematic al familiei. Am răspuns mecanic amintindu-mi privirea pierdută a învăţătorului: “Scade din anii mei vârsta ta şi înmulţeşte cu doi." “Nu-nteleg, vârsta nu scade, se-adaugă întotdeauna!”. Nici eu nu prea înţelesesem la timpul meu. “Atunci, adună anii, unul câte unul în două şiruri ca de mărgele, şi măsoară din când în când cele două fire.”
          Săptămâna trecută Ramona a rezolvat de-adevăratelea problema mărgelelor înscriind pe tortul ei aniversar, jumătatea vârstei mele. Se întămplă în viaţă o singură dată.
          Fiul ei Toma, numără pe degetele de la o mână deocamdată doar până la 4, dar ne-a spus foarte ferm aseară, că Duminică de ziua lui, pe tort ar vrea lumânări multe-multe, pentru degetele de la ambele mâini, şi se gândeşte c-ar putea lua în calcul chiar şi degetele de la picioare.
          La 4 ani, te grăbeşti să treacă timpul, la 62 vrei, să dai timpu-napoi !

PS. Am uitat să precizez tortul a fost executat la cofetăria Cafina (Bucureşti) şi consumat în familie.

Nu e Povestea porcului - partea II-a

                   Nu ştiu dacă în continuarea de azi să-l plasez pe Piţi între personajele pozitive din Povestea porcului.

                   N-o fi el vre-un Făt Frumos, dar nici Păcală şi sigur nici Păcălitul. Căci la şcoala de meserii a vieţii la câteva materii pe care s-a bazat, Piţi a căpătat fără îndoială expertiză şi titlu de Doctor. Zarurile şi fotbalul l-au făcut dandy al juveţilor şi nu numai. Si dacă mai punem la socoteală, cât de trendy cade costumul pe el de zici că e decupat din revistă, şi morga aia scrobită de lord, mai că-ţi vine să crezi că prin vine îi curge sângele roş-albastru de viţă nobilă, al Stelei de mult apuse. Sânge adevărat, cu cepul ştemuit direct la sursă.

                    Şi-atunci cum să nu-i pretindă garanţie la contract, drepturile cuvenite din moştenire, ciobanului latifundiar?... (DEX/ Latifundiar _ adică Gigi şi-a lăţit fundul pe numele şi proprietăţile sacre ale Stelei!).

                    Cât crede el cu verii lui c-o să-şi mai pască oile pe terenurile armatei, că deja sunt pârloagă!

                    Din păcate Steaua, ce păruse de două luni sub comanda lui Piţi, că-şi va regăsi traiectoria, o ia în jos, n-are altă cale.

                    Un timp, Becali va mai behăi singur pe ecranele mogulilor. Se vor plictisi şi mogulii.

                Cu ultimii Euro, adunaţi într-un apropiat-târziu, din marea sacrificare a mieilor, îşi va cumpăra televiziune proprie, probabil OTV-ul lui Dan Diaconescu atunci când acesta va părăsi campania prezidenţială, înşelând poporul, şi înşelând-o şi pe Elodia cu Mititica.

                  Sfătuit de Vadim, într-o inspiraţie maximă, va transforma OTV-ul în televiziunea copiilor, şi 24 de ore va depăna pe ecran, nu Povestea porcului ci, inegalabila Poveste a oierului cu stea în frunte.

Si-am încălecat pe-o şa roasă de cal şi-am adus povestea la mal

Şi-am răsucit firul de lână ca artiştii, să se bucure o săptămână, toţi microbiştii. E drept că am răsucit şi jungherul, dar a meritat-o oierul!...

Foto:httpwww.all-news.rofilesimagesmedium2900.jpg

Nu e Povestea porcului _ partea I-a

  Foto :  httpwww.ciobanul.comwp-contentuploads200902cioban.jpg            



               Între minunatele poveşti crescute în creanga de aur a ştrengarelui Nică de la Humuleşti, nu se află sigur povestea oierului cu stea în frunte, şi palat precum soarele, de se-nvârt în jurul lui toate televiziunile mogulilor, mai ceva decât căluşeii la Târgul de Sântămărie, iar bieţii badiguarzi aleargă cu limba scoasă de-un cot să le facă bezele.

               De-ar fi fost măcar Povestea porcului, că noaptea oricum porcul se leapădă de piele şi devine prinţ.

               Nu e cazul în speţa despre care facem vorbire. Oierul nu-i boier, cât-îi ziua de lungă!... Şi poate să-şi toarne pe el noaptea, odicolonul din lume, la Cazino când joacă la ruletă, tot a zer trăzneşte şi căcăreze de berbec.

               Bieţii ăia de la Bruxelles sunt speriaţi tare că le promise ciobanul că finanţează pentru parlament un proiect cu biserică şi-o stână de oi în curte, bineînţeles cu fondurile lor europene.

               “Cade bine după rugăciune, un bulz cu mămăligă înainte de votul în comisii.”

               Doar cu suporterii Stelei, nu prea i-a mers. Aştia îl citiră pe Becali din scoarţă în scoarţă. Drept-îi că, nu prea era mare lucru de citit.

               O-i = Oi !

               Bo-i = Boi !

               La Lei, lucrurile erau deja încurcate:

               Le-i n-oi = Eu-r-oi ! Orişicâte vocalize ar fi făcut biata învaţătoare cu Leii, Gigi, tot Euro scotea din valiză. (Din valiza de cunoştinţe, nu aia de la proces.)

                Brânza lui tat’su l-a scos din şcoală într-un târziu. Ba învăţătoarea îi şi dădu menţiunea întâia, după locul trei:

                “Brânză bună-n burduf de câine!”

Va continua mâine.

Versuri in lectura autorului

Concursul literar Nora Iuga

Trierea volumelor s-a finalizat
Informatie preluata de pe blogul:  http://concursulnoraiuga.wordpress.com/


• 03/08/2010 – 11:15 am

• Postat in 1

Dupa trierea atenta a volumelor inscrise in concurs, am considerat ca merita sa mearga mai departe doar urmatoarele:

1. Tudor-Lexandru Ursente: Lemon vodka;

2. Ion-Toma Ionescu: Glont de argint;

3. Dorin Cozan: Apocalipsa dupa Vaslui

4. Paul Mihalache: Ceasuri tarzii

5. Icu Craciun: Mitingul

6. Dan Persa: Cartile vietii

7. Dana Cernusca: Simfonii de stors veninul

8. Martha Izsak: Polenul e verbul

9. Ana-Maria Zlavog: Andante. Cartea cu agate

10. Miruna-Constantina Tutuianu: Miruna e la straini

11. Andreea Tanase: Drumul prin frica

Asteptam data de 1 septembrie pentru a avea rezultatele finale pentru Concursul Nora Iuga, aici pe blog. Daca mai intervine ceva, va vom anunta. Mult succes tuturor

Dosarul Albastrii - Capitolul...

            (Deci ne-am convertit în informatori ca Nae. Unii. Or mai fi?... Alţii ne-am ascuns, ne-am izolat, ca mine, ne-am chinuit sã uitãm, am întors filele. Nu se putea. Nu te lãsau sã scri ce vrei tu în paginile libere.

            Personal am crezut cã mã pot reinventa la uzinã. M-am topit în mase. Masele, oameni cumsecade cu grijile şi necazurile lor. În locul versurilor curând am început sã scriu dãri de seamã, mai întâi la UTC. Intradevãr UTC-ul mã reprimise ca membru, nestatutar, dupã şase luni de la excludere. La un an, colegii m-au ales secretar UTC pe o secţie cu peste 1700 de salariaţi.
            Aspiraţiile înalte le-am şters din memorie. În locul spectacolelor de teatru visate mi-am fãcut o brigade artisticã, la secţie cu care am colindat toatã ţara în concursurile “Cantãrii Romaniei”
            Mã invârteam într-o lume micã cu satisfacţii şi împliniri pe mãsurã. Am fost primit în partid, apoi ales secretar al unei Organizaţii de bazã. Mi-am întemeiat familie. Munceam conştiincios, toţi mã apreciau. Uitam cu sârg lucrurile mari implicându-mã în cele mărunte. Imi aduceam aportul la împlinirea tipologiei omului nou. Pirdusem aspiraţiile universitare, pãstram ascuns doar visul unui Stefan Ghiorghiu, existând posibilitatea practicãrii ulterioare a ziaristicii
            Zona aceea tulbure ştearsã din minte, se întinsese însã ca o patã de cernealã albastrã vãrsatã pe foile dosarului meu. “Ionescule intrã în rând! Trageţi capul!” Mult mai târziu, prea târziu se pare s-a vrut totuşi sã se facã dovada spãlãrii “pãcatelor de tinereţe” şi am fost trimis la Scoala de partid de un an de la Craiova. ( Mi se promitea la intoarcere si un apartament nou cu trei camere, crescuse familia,rangul, pretenţiile)
            Un bun amic Bulearcã mi-a zis la plecare, eu cumva mândru nevoie mare cã prind ultimul tren; “ La cât de ghinionist eşti ai grijã sã nu sarã trenul de pe şinã!”E autentic. Era toamna lui 89. Cãtã dreptate avea, a sãrit…poate revin. Nu , nu revin, mai bine acum, să descriu măcar o secvenţă.)

*

            Scoala de partid de pe Brestei era bine organizată. Ca o cetate înconjurată de ziduri, separată de colcăiala obişnuită a mahalalei, îşi umplea curtea interioară, din două în două ore în pauzele dintre cursuri, cu oameni în general maturi, îmbracaţi în costume şi cu cravata aferentă. Erau acolo primari de comune, secretari de comitete de partid, sau organizaţii de bază din mari intreprinderi. Nu-i obliga nimeni să poarte uniformă. Era doar respectul.
            Norocul, pentru a destinde atmosfera altfel destul de sobră, şi a mai deschide culorile, erau apariţiile celor câteva tinere fete de la Scoala de UTC, cu aceeaşi locaţie, în jurul cârora se organizau grămezile spontane.
            Pauzele scurte măturau curtea disciplinat, nu atât de dificil ca într-o şcoala cu elevi normali, uitaţi ici şi colo, pe terenurile de joacă, sau sportive. Nu era cazul. Aveam de toate în teritoriul delimitat (privilegiat). Sala de mese cu cantină proprie bine aprovizionată, bufet cu produse alimentare la preţuri rezonabile, de unde sâmbăta când plecam acasa cumpăram alimente pentru familie, altfel de negăsit în galantarele mai mult goale ale acelor vremuri în care făceau epocă adidaşii şi tacâmurile de pui, şi acestea sub dictatura cozilor nesfârşite. După amiezele le petreceam tot în sălile de studiu. Rămâneai în cameră doar cu învoire specială, dacă erai bolnav. Seara, în mod organizat vizionam un spectacol la teatru sau la operetă, instituţii cu care şcoala avea contract. (Frumoase seri, dincolo de culturalizarea intensivă!)
           Camerele cu două sau trei paturi ofereau condiţii întru totul decente. Despre programa de studiu , neinteresant, nu are relevanţă pentru subiect, în orice caz trebuie spus, nu toţi profesorii erau dogmatici.
           Dar, practic am făcut această divagaţie, doar pentru săptămâna timişoreană a revoluţiei. Nimic nu a pătruns, surprinzător dincolo de zidurile cetăţii. Ne aflam într-un teritoriu interzis. Zvonurile parcă au fost restricţionate în cabina portarului speriat şi el de pistolul de la şold. Craiovenii externi, toţi cei care plecau acasă după cursuri, nici chiar ei nu au mai intrat pe poartă, sigur speriaţi de evenimente.
            Era imposibil totuşi, să nu se fi aflat şi în interior, dar cursanţilor cred le era frică să discute între ei, erau la mijloc vieţi omeneşti, sistemul avea desigur ochii şi urechile larg deschise.
            Cu o seară înaintea mitingului din 22 Decembrie, în curtea şcolii s-au petrecut lucruri greu de explicat. Directoarea, o persoană respectabilă cu haina cernită de puţin timp pentru soţul ei, jovială cum n-o mai văzusem, în mijlocul cursanţilor arăta dintr-un album poze din timpul studenţiei ei de la Moscova, unde era alături de Gorbaciov si de Ion Iliescu despre care avea numai cuvinte de apreciere. Nu a pomenit nimic despre timişorenii împuşcaţi în stradă, doar a făcut aluzii limpezi la faptul că Ion Iliescu era pregătit merituos pentru viitoare funcţii de conducere în partid.
            Mărturisesc recunoscându-mi infirmitatea politică, prima oară auzeam acel nume. Contextul l-am reevaluat mai târziu, atunci când preşedintele Iliescu susţinea cu tărie că nu l-a cunoscut niciodată pe Gorbaciov. Directoarea, al cărui nume îmi scapă, pe care n-o mai văzusem la taifas cu aşa un număr imens de cursanţi strânşi ciorchine în jurul ei, ne-a anunţat că a doua zi îl vom avea musafir pe Traian Stefanescu primul secretar al judeţului ce ne va ţine o prelegere în amfiteatru. Ajunşi în cameră, deja realitatea ne prinsese din urmă, răbufnise. Făcusem legăturile, şi în plus circula zvonul că Traian Stefănescu vine cu arme, noi fiind cei mai legitimi apărători ai regimului şi valorilor sale, urma să fim trimişi la Timişoara. Noaptea s-a scurs ca şi altă dată, într-o totală dependenţa de trezie.
            Dimineaţa majoritatea profesorilor nu s-au prezentat la ore, şi nici Traian Stefanescu nu şi-a mai făcut apariţia. In fiecare sală de curs a fost adus un televizor şi cu toţii aşteptam tensionaţi începerea mitingului anunţat al lui Ceauşescu. De la primele semne de panică în mulţimea din piaţă, am ştiut că s-a sfârşit totul. Deraiase trenul. Am vorbit cu Giorgică Mănescu să escaladăm gardul, văzusem dimineaţă porţile încuiate cu lacăt. Am riscat , fără geamantanele cu lucrurile personale care desigur arn fi bătut la ochi. Alergam pe străzile ce începuseră să freamăte în Craiova. La geamul unei vitrine în ecranul televizorului, aprope de gară l-am zărit pe Dinescu. Orice s-ar spune Dinescu şi-a asumat un risc adevărat, n-a sărit gardul ca noi, de frică. La gară trenul spre Bucureşti a plecat normal, am cumpărat chiar şi bilete. In tren au fost oarece probleme. Într-un compartiment un aparat de radio portabil izvora panică. Locomotiva s-a oprit de nenumărate ori, claxonând în neştire pe parcurs, în afara opririlor din gări. Nu mai era nici un conductor, pe cine să întrebi ce se întâmplă. Giorgică a venit cu ideia să aruncăm pe geam legitimaţiile de la şcoală, erau roşii, dacă vin revoluţionarii şi ne controlează. Nu le-am aruncat. Păstrez legitimaţia şi acum, dacă nu mă înşel mai am chiar şi carnetul de partid. E întâmplarea mea până la urmă.
            Să mai povestesc cum după două luni, cu soţia, de gura ei, am revenit în Craiova pentru a-mi recupera geamantanul cu haine, şi că eu, neavând curaj am aşteptat-o în capătul străzii necrezând că dispăruse portarul cu pistolul lui din poarta cetăţii?…

Bursa locurilor de îngeri

desene-picturi.blogspot.com


în răstimpuri cad păsări
una după alta precum
casele
înmuiate din viitură

cum să cadă o pasăre din cer
dacă nu s-ar răsturna pământul
din când în când
ca o clepsidră de lut
cu oasele istovite
în armătură

bolovani de şuvoaie
se rostogolesc pe versantul srâmt
cât un gât de lebădă

un lanţ de îngeri
surfând suplii se strecoară
bine antrenaţi

pe plajă mică agăţată
în turla bisericii din deal
lustruind sârguincios
scândurile cu ceară
încolonaţi
aşteptăm să înceapă
bursa locurilor de îngeri