Poetul Dăncuş a venit
la Piteşti. Este limpede precum cristalul acestei zile, că Sinfonia lalelelor e
în desfăşurare şi primarul Pendiuc cu bagheta lui magică(cel mai lung lujer de
lalea crescut din bulb olandez), dirijează cu eleganţă în piaţă corul grădinarilor,
iar ambasadorii melomani din ţările prietene, îşi cântă ariile pe partiturile
înşirate la pupitru. (Constat, în învălmăşala
de la tribună, că reforma statului la Piteşti e un adevărat fiasco, n-au
dispărut din schema primăriei, posturile interpreţilor care întorc paginile...).
Ar fi fost culmea să-i reuşească ceva lui Boc!
Şi totuşi, aplauzele
nu erau întratât de entuziaste, mulţimea de animatori USL, buimacă încă după
moţiunea de cenzură votată în parlament, nu ştia dacă să se bucure sau să fie
tristă după victorie. Pe activiştii fostei puterii îi chemase la Neptun preşedintele,
să-i mai aline, recitindu-le din Tristele lui Ovidiu, după care, într-un imbold
partinic de-a lungul Marelui zid de pământ, la Valul lui Traian, pe zeci de
kilometrii, să-i antreneze în plină arşiţă pentru alegerile locale.
Am pierdut defilarea
copiilor şi împreună cu Virgil Diaconu ne-am îndreptat către gradinele soţiei
poetului Dăncuş, unde vaşnicul bărbat la 40 de ani, sorbea dintr-o cutie de
bere, nu se ştie precis lichidul, sau cuvintele magice de sub pălăria
canadiană a lui George Filip, scăldându-şi ciolanele în gălbenuşul prafului
stârnit în razele soarelui, dinspre Roşia Montana spre cele patru vânturi.
Bocancii uriaşi ai
globtroterului poet, se odihneau răzemaţi de un lămâi, cu multe fructe, adus din
Italia.
Ne-a precizat "monumentul",
că n-a luat cu el tricolorul, l-a lăsat în poarta casei din Canada, spre gloria românească
a neamului, la fel cum americanii îşi lăsaseră drapelul înfipt într-un gard, în
secolul trecut, pe partea nevăzută a lunii
Ne-am pupat ca-ntre
confraţi, cu Silvia Petre Grigore, blonda din cadru şi cu încă o Doamnă de la
Pietre(Revista Pietrele Doamnei), Mihaela Căvescu şi am schimbat între noi ceva
cărţi, pe care nu le mai cumpără nimeni.
Bine că nu s-a mai găsit
chitara şi nici camera de filmat! Astfel s-a stins din faşă ideea unui
spectacol ad-hoc. Se strânseseră în jur ciorchine câţiva jandarmi, iubitori de
literatură.
Şi uite-asa primarul, lalelele
si poeţii, au mai bifat o intâlnire cu poetul Dăncuş.
Aurel Sibiceanu nu a scăpat momentul
imortalizându-ne şi imortalizându-se pentru eternitate.
