Prânzul de duminică

Timpul seamănă cu un tren. Poate e chiar trenul care trece peste noi ca peste traversele căii ferate. Om lângă om, susţinem cele două şine pe care lunecă locomotiva şi vagoanele. O perioadă scurtă devenim pasageri, însă nu poţi alege liber nici trenul şi nici segmentul de drum.

Poţi nimeri un tren de marfă(bou vagonul nu e de preferat, de la sindromul vacii nebune animalele vii se transportă doar congelate), poate fi un tren militar cu răniţi. Se poate şi un tren de mare viteză. Două-trei sute de km pe oră, ploaie, vânt – doar zăpada şi Dumnezeu poate întârzia sosirea.

Am observat că lumea nu se inghesuie în trenurile rapide, dar în vremi de criză se grăbeşte timpul.Totdeauna pasagerii se ciondănesc pentru locurile de la geam, să admire în voie peisajul.

Bătaia mare e pe trenurile fantomă. Acelea sunt trenuri de lux unde timpul cosmic îşi împlineşte călătoria de plăcere, lent, de-a lungul Căii Lactee.

Eu am urcat în Orient-Expres. Era plin de baroni şi conţi, spioni, actriţe şi balerine celebre. Întreg personalul, în uniformă de gală, se uita la mine cu ochi mari, neliniştiţi, ca apele mării izbind o stâncă ivită de niciunde în calea lor. Am scos ca să-i liniştesc biletul de călătorie şi legitimaţia de poet asigurându-i că nu sunt nebun.

M-am aşezat la o masă în restaurantul select.Un chelner îmbrăcat într-un alb impecabil s-a apropiat de mine şi am comandat prânzul de duminică cu părinţii mei, la primul canton

O cronică murdară. Drept la replică

O cronică murdară

                                                             Ion Toma Ionescu

          Citeşti o cronică de carte şi te întrebi dacă ea are legătură cu cartea de poezie asupra căreia s-a aplecat Măria Sa criticul? Şi, dacă da prin ce anume te convinge „chirurgul” respectiv că instrumentele lui au urmărit planul standard al unei operaţii de rutină sau, dacă a deschis cu bune intenţii organismul cărţii să vadă ce e înauntru şi a decis pe moment, la faţa locului, cu o mână sigură cursul optim al înciziei? Important după operaţie dacă pacientul  rămâne viu.

Aceste întrebări, mai sunt şi altele, îi pot fi puse oricărui ins care comite un lucru atât de complicat şi de mare curaj şi, desigur şi lui Virgil Diaconu, autorul unei operaţii pe cord deschis la Bursa îngerilor, ultima carte a mea apărută în două edituri, Paralela 45 şi Editura Transilvania. Nu revin cu explicaţii asupra dualismului om/înger al naşterii carţii mele. Luaţi-o simplu ca un dar prelungit în real, în anul 2012, anul revoltei şi dobermanilor care schimbă între ei guvernele, cum apreciaza cu sfăntă mânie prietenul meu Virgil în cronica sa.

Tehnica critică, îmi permit să cacofonizez din admiraţie pentru maestru, este relativ simplă. El decupează din realul corpului, după ce înlătură epiderma presupun(deschizând coperţile umplute de sânge) şi alege savant îndeosebi din viscere, măruntaiele: splina, pancreasul, ficatul, dar în special fragmente de intestine pe care le asamblează într-o altă ordine, într-o logică ce face ca actul său să fie marcat de o anumită îndemânare combinatorie şi de cele mai multe ori fragmentarismul aşezat savant, la sfârşit, aduce cumva cu personajul pictat după model, ca-n tablourile lui Hieronymus Bosch.

Un imaginar sărac

         

          Cronicile, sau eseurile cum agrează Virgil Diaconu să le denumească se vor explozive. O răutate rece, calculată, distrugătoare străbate prin deschizătura ecluzelor sale de te întrebi justificat, unde şi cum a acumulat în interior atâtea frustrări şi mizerie. Nu-i place nimic! Cărtărescu, bietul este zmotocit cu modernismul şi postmodernismul lui cu tot, „la firul ierbii”, în acelaşi număr 5 al Cafenelei literare, de gândeşti că Făt Frumosul, în faţa ochilor noştri uimiţi s-a luat la trântă cu zmeul. Acolo da, mai că înţeleg frustrarea! Îl înţeleg şi de ce s-a supărat aşa tare pe Manolescu, doar Istoria critică a literaturii romane s-a tipărit la Pitesti, in editura lui Călin Vlasie, putea să-l vadă şi pe Virgil cât de mare e.

Dar eu, prietenul său, Ion Toma Ionescu (Cine dracului a auzit de mine!), nu reprezentam de-a dreptul nici o ameninţare cu versurile mele dintr-unul sau două cuvinte. „Zece cuvinte scrise de autor(adică eu) ar echivala cu 10 versuri, iar 100 de cuvinte ar însemna 100 de versuri... Un adevărat poem mamut!” Când imaginaţia nu te dă afară din casă, numeri cuvintele dintr-un vers.

Dixit Virgil:”Lmbajul cărţii este predominant literar, denotativ, aproape lipsit de imagini poetice. Lirismul potolit, teşit, aplatizat, redus la tăcere ne arată că autorul (adică eu) este eliberat de vise, proiecte, frământări, tensiuni, catastrofe. Eul poetic nu este impresionat de nimic(da să ştiţi, Cărtărescu nici pe mine nu mă dă pe spate.) şi nu impresionează cu nimic. El nu sângerează şi pare că atinge idealul vechiului înţelept chinez: acela de a fi „simplu ca un lemn lucrat.” Bine mai zici maestre! Doar că lemnul e-n altă parte şi-n general, chirurgii n-au a vedea când curge sângele.

Dar nu despre carte vreau să vorbesc, despre ea poate vorbi singură. Deci să trecem la:

Fără punctuaţie

Revolta lui Virgil capătă substanţă, i se dă cum se spune apă la moară când are revelaţia că textelor le lipseşte punctuaţia, de unde trage concluzia că sunt lipsit de imperative, nu-mi pun întrebări, sau pur şi simplu nu stăpânesc virgula. Are tot dreptul să mă critice. Recunosc. Dar versurile sunt simple, n-au decât două cuvinte. Ţara e plină de poliţişti care te amendează pentru semnele de circulaţie! M-am gândit, măcar în poezie mea cititorul să se plimbe cum vrea el. Se pare c-am greşit dacă te-ai rătăcit, maestre!

Îngeri de pământ, îngeri ţapinari şi îngeri gardieni

          Problema îngerilor mi-a dat şi mie multă bătaie de cap, aşa că pot înţelege perplexitatea criticului, când în cartea mea „îngerii se bat cu perne”, „toarnă asfalt”, „schiază”, „fac surf” sau, după caz, când vine potopul devin „ţapinari” şi cară în plutele lor lemn pentru cruci, în cer. Singurul loc unde a rămas o limbă de pământ neacoperită de apă, ca să poată fi îngropată răutatea din oameni. Un platou pe un vârf de munte.

Suntem în anul 2012. Ne putem gândi la potop. Vine Apocalipsa, nu?...

          Despre îngerii gardieni? Cu siguranţă ei există şi printre fiinţele serafice. Degeaba Virgil vede gardieni doar în piaţa Universităţii şi nu e în stare să vadă şi dimensiunea socială a versurilor mele. Furia lui oarbă, trebuie să împroşte cu ură în faţă, direct, să-i înjure pe toţi, pe gardieni, pe poeţi, pe securişti.

Vă fac o mărturisire cu strângere de inimă. N-am mai simţit o stare într-atât de deprimată ca ieri, când puneam în plicuri revista Cafeneaua literară să o trimit în ţară şi am dat întâmplător de cronică, decât în urmă cu trei ani la CNSAS, când mi-am citit dosarul de la securitate, cu paginile scrise de informatori. Mici îngeri şi nevinovaţi! La Virgil, printre rânduri parcă văd lucind stelele.

În afara lumii dar nu şi a criticii de azi

„În cea mai mare parte a lor , versurile lui Ion Toma Ionescu nu sunt afectate de lumea în care trăieşte. Este nemulţumit acesta de ceva? Protestează el pentru ceva? Trage de urchi democratura sau nomenclatura de azi?”

Da maestre! Sunt nemulţumit nu de cronică ta, ea poate să cuprindă în sine multe adevăruri. Nu sunt un poet genial şi, ce-i cu asta! Ceeace mă frămăntă e că nu înţeleg de unde poate înflorii într-un om inteligent şi sensibil pe care l-am respectat, l-am ajutat după puterile mele, i-am citit cu plăcere poezia, aşa cum e încărcată de vrabii şi repetiţii şi n-am atentat la Lolite...

Îmi interzici dreptul de a mă exprima cum simt eu? Mi s-a mai interzis o dată de organe şi, încă mai scriu.

*

N-am avut niciodată ocazia să dau vre-un drept la replică. Mint. L-am dat o dată cum ştiu eu, prin Dosarul „Albaştrii”.

Această înşiruire de gânduri, ghidate în limitele impuse de textul cronicii „O poetică eşuată” semnată de Virgil Diaconu, poate fi un drept la replică. Îl înaintez către redacţia Cafenelei literare al cărui Director e Virgil Diaconu, Redactor-şef Virgil Diaconu şi Redactori: Virgil Diaconu, Virgil Diaconu, Virgil Diaconu. Ceilalţi l-au părăsit de mult. (Singurul rămas eram eu, sa-l ajut la expedierea revistelor).

Un al doilea exemplar, îl înaintez către redactia Revistei Argeş, nu înainte să-l public la mine pe blog ca să existe motivul eventualei nepublicări în revistă. Se ştie că norma de a nu se publica materiale apărute pe bloguri, e o lege scrisă.

Gând

Fericirea e

ca un animal de pradă

care pândeşte

dar nu te-atinge

ca să nu-i simţi

ghearele

Madinga si Mungiu. Ce scoatem în lume

Ce scoatem în lume!? In alb si negru.

După dealuri. Subiectul acela cu preotul de la Tanacu a venit de după dealuri, dintr-o văgăună a sufletului. În numele credinţei conform bunului obicei al pământului, contemplăm, lăsându-ne înfrânţi de limitele omeneşti. Mungiu a venit cu truda şi încăpăţânarea de a înţelege esenţa tragică a condiţiei umane. După „Patru, trei, doi” nu putea să facă altfel.

Nu am văzut După dealuri, nu am citit nici cartea  care a stat la baza scenariului, dar parcurgând ecourile din presa străină, faptul că filmul la prezentare a fost şi hulit(părând pe anumite porţiuni cu lungimi), şi aplaudat, şi inconfortabil, mi-a dat siguranţa că echipa de români de sub comanda celui mai matur dintre tinerii mari regizori europeni, român şi el, putem spune, a făcut şi de data asta o trebă bună. Aparatul de filmat a concentrat în cadrele îndelung studiate, dincolo de imagini, tot ce putea pătrunde în întuneric cu lumină scormonitoare.

Dar să revin la lungimi. Ce îţi oferă viaţa – egal cu sine, în afară de ea însăşi – potrivit la măsură ca să nu pară prea dureros!? Prea nedrept, prea cenuşiu ca să nu fie negru – când e adevărată!?. Rochia albă de mireasă, o porţi o zi şi poate nici atunci în deplină strălucire.

          La Canes, Mungiu a dansat cu două mirese. Cristina Flutur si Cosmina Stratan

Madinga. La Baku azerii au cai de rasă şi mult petrol. (E drept nu ţâşnind pe străzile străvechii metropole). Anul ăsta şi-au permis şi Eurovision.

Să-i scoţi din case şi din tradiţiile lor nemişcate de secole pe azeri cu Costi Ioniţă în birja lui vopsită strident(măcar de-ar fi fost o sanie cu zurgălăi şi căluţi de-ai noştrii!), în care Madinga slobozeşte într-o păsărească străină un ritm de manele, mi se pare o impietate de-a dreptul. Oricât au dezbrăcat-o pe focoasa Madinga pe scenă şi cât s-a-ncins alaiul (era frumoasă nu zic nu!), la miezul nopţii când a fost să fie baiul, azerii n-au vrut să fure mireasa

          La Baku, azerii n-au furat mireasa!

          Ce scoatem în lume!?

Mitul fericirii

Preluare Centrul Cultural Pitesti