sâmbătă, 3 noiembrie 2012

Am mai scris o pagină



             Tuturor apropiaţilor sau trecatorilor întâmplători pe pagina mea de facebook, sau pe blog, le mulţumesc pentru urări şi în egală măsură le întorc gândurile bune împreună cu o imagine semnificativă, la locul faptei. Mulţumesc şi prietenilor de la Cafina care au retras cumva într-o margine cifrele de la prag aducând în faţă cireaşa pe tort. Aş fi putut să schimb ordinea aleatorie a cifrelor, dar m-am temut de "exodul blondelor"!...

N.A. 
Intarzierea se datoreaza exclusiv autorului care special doua zile nu s-a net-uit.

miercuri, 31 octombrie 2012

Lumi paralele



            Geamul meu privit dintr-o parte, redesenează spaţial un vitraliu de frunze galbene – roşii, mişcate de îndeletnicirea stăruitoare a unor vrăbiuţe, patru – cinci, niciodată nu ai o estimare exactă, nu le poţi număra prinse în jocul unei gimnastici aparent dezordonate, ce leagă cu zborul lor scurt o logică doar de ele ştiută. Copacul acela e universul lor. Un fel de bibliotecă naturală. 
            Poate că vrăbiuţele mele sunt în sala de lectură şi citesc acum cu pasiune cărţile lor fundamentale. Par concentrate să înţeleagă literele (invizibile ochiului meu imund, afectat de televizor) risipite pe frunze în straturi a căror fior trebuie recuperat şi aşezat pe rafturi într-o ordine anume. Mişcând cu ciocul, deschid tainiţe şi legături noi, încă neexplorate.  Fiecare îşi parcurge poemul său. Când şi când, pare a fi descoperit o imagine unică, o metaforă nepereche şi îşi cheamă alături o parteneră (sau partener după caz) de studiu, s-o împărtăşească împreună. Se sfătuiesc ciripind secunde bune şi, mulţumite se despart fiecare în poema lui.
          Ore întregi, privesc cu o încântare aparentă, liniştea aceea lipsită de patimă, fără încleştare şi, nu înţeleg de unde atâta detaşare dementă. Îmi vine să pun televizorul la geam.
          E un sacrilegiu! Vrăbiile astea sfidează! Încă n-au aflat în bibliotecă, la ele pe ram, că Dan Diaconescu viu, în carne şi oase, candidează şi se bate cu Ponta pentru un loc de deputat în colegiul şase, la Tărgu Jiu.
          Ce circotecă!
          Ce lumi paralele!
          Ce timpuri grele!...

luni, 29 octombrie 2012

Pahico îşi face de cap. Etapa: Fonduri europene


Mă uit în clasament. Constat că sunt capul cozii şi pe deasupra e uşor defazat planul înclinat de rostogolire. Are nordul la bază. E o ştire!... Nerozii! Băieţii ăştia care jurizează de la Pahico au scăpat organul lor de umor subţire în fiordul îngheţat. L-au scăpat în bozii şi visează fonduri europene să ducă hazul la reparat. Evident că supralicitează măcar o lingură şi jumătate din sinecura mea. Necazul e pertinent, ca şi cum greşeala femeii vinovate de a rămâne singură grea, s-ar mai repara.

Nota: E doar o gluma. Pe fonduri europene nu te poti supara 

duminică, 28 octombrie 2012

Întâmplări de la clasa zero



            Toma de felul lui e leu. Din când în când, mutrişoara lui ia o poziţie războinică şi slobozeşte câte un răget scurt. Nu tocmai într-atât de înfricoşător! După o experienţă din asta, reuşită doar pe jumătate zice către maică-sa:
          – Mami, nu-i aşa că în adâncul sufletului meu eu pot să trag un răget ca un leu adevărat!? Numai că acum, nu ştiu!...

*

          În tramvai Toma şi mamaiu stau pe scaune. Am uitat să vă spun nepotul meu e în clasa zero. Alături o puştoaică. Păr cârlionţat, frumoasă de pică. Minim clasa cincea.
          – Mamaiu, îi zic ce mi-a zis Puiu?... Face semn cu capul către fetiţă.
          – Zi-i treaba ta, îi răspunde mamaiu neutră.
          Stă o clipă, trage aer în piept şi făcându-şi curaj către fetiţă, cu glas mieros:
          – Bună dulceaţă!...
          Dulceaţa deschide către el nişte ochi miraţi, albaştri. Toma cu sufletul îngheţat:
          – !?...
          Mamaiu tot neutră:
          – Poate că n-ai zis bine!

*

          Fetiţa în curtea şcolii:
          – Mama lui Toma, Toma m-a pupat! Nu era reproş, doar un zâmbet complice. Eu ce să zic, către el mustrător:
          – Toma de ce pupi fetiţele? Serios:
          – Pentru că o să fie nişte mame grozave. Ca tine mami!
       ...

*
          Învăţătoarea, către mama lui Toma:
          – Azi la after school Toma nu a fost cuminte de loc.  A tras copii de picioare! El către mine:
          – Da mami dar eu eram hingher şi ei câini! A doua zi când să-l ia de la after, doamna:
          – Iar a tras copii de picioare!
– Da mami, dar nu mai erau câini. Erau pisici...

*

          Cucereşte– mă!
          – Tataie, hai să te învăţ să cucereşti o femeie! Mă uit atent. Mă interesează.
          Îmi arată cu două degete de la mâna dreaptă, arătătorul şi mijlociul în formă de V, deschise către ochii lui. Apoi, cu aceleaşi degete împinge aerul către ochii mei. Îşi dă bretonul rebel la o parte înconvoind puţin degetele şi aruncând zvâcnit, capul pe spate. Şi în sfârşit, depune pe aceleaşi degete, lipite de data asta, o sărutare, lansând-o de pe buze către mine.
          – E rândul tău, cucereşte-mă!

vineri, 26 octombrie 2012

Din lotul Albaştrilor. Nicolae Radu. La noi e bine

Din lotul Albaştrilor.
Rubrica prietenilor.                   Din nou Nicolae Radu



 

                La noi este bine.
            Ne bate o fericire de ne lasă urme.
Bucuria ne înconjoară fruntea cu spini.
Dragostea ne înţeapă cu vârful de lance.


            La noi e bine.
            Îngeri cu coarne de ţap, ne spală picioarele crăpate cu apă de baltă clocotită, suntem răstigniţi pe cruci metalice abia scose din cuptor. Se aruncă asupra noastră cu pietre colţuroase, ne zvârcolim neputincioşi sub ploaia de rocă.
           
            Insă la noi este bine.
            Câmpiile înverzite sunt departe. Izvorul, copacul, floarea, le desenăm din îndepărtate amintiri. Nu mai ştim nimic despre cei  pe care odată îi iubeam, sau speram că ne iubesc... Iubirea o fotografie ştearsă, făcută cine ştie când.


Odată cu deşertul, soarele ne arde şi pe noi. Noaptea până şi luna are razele fierbinţi.
           
            La noi este bine.
            Ne ciocnim unul de altul, nu  ne interesează, nu ne zâmbim, nu are rost să ne vorbim. Bărbaţi, femei, nu mai avem vârstă. Oglinda orizontului spălăcit de albastru, ne răsfrânge pe mine şi  pe tine inutil. Cel de alături sunt tot eu. Vedem aceleaşi filme care povestesc despre mine, cărţile pe care le citim au acelaşi personaj, tot eu. Nu mai sunt războaie, accidente, violuri. Ştirile au dispărut.

            La noi este bine.
            Dormim fără griji, visele au uitat drumul spre somnul nostru, adio coşmaruri sau chemări erotice. Am uitat să iubim. Să iubesc pe cineva de lângă mine seamănă a egoism. Să te sărut, e ca şi cum mi-aş săruta propriul trup. Singurul lucru care ne mai frământă  este întrbarea : când vom deveni ţărână?

            Speranţă ucisă.
            Moartea nu are nevoie de  noi, s-a plictisit de chipul meu. 
Caută pe cineva care să nu-mi semene.