Ceragem, poem nu reclamă.

            

          De un timp nu prea îndelungat, merg la Ceragem. Azi am urcat în patul MB 1101. Senzaţiile au fost multiple, dar starea a fost una de început de lume, sau de poveste când n-ai cum ştii unde ai să ajungi.

          M-am pus la dispoziţia maestrului ca un bulgăre de humă albastră ruptă din cer şi, maestrul a început să rostogolească focul rotund din piatra de jad, înmuind oasele, încolonându-le potrivit şi modelându-le poate chiar mai bine decât la prima încercare.

          Am înotat în adâncul apei pe fundul mării, am zburat cu aripile deschise ca vulturul către piscul muntelui, ascultând muzica sferelor ce intra în mine. Sunt sigur că dacă aş fi fost femeie, mângăierea maestrului ar fi fost mult mai lină şi mai prelungă. Dar şi aşa durerea era plăcută. Fără dureri, nu ai măsura plăcerii.

          Când s-a sfărşit povestea, în drumul de întoarcere, m-am gândit să scriu un poem. Am deschis uşa, am intrat în casă şi am dat drumul la televizor. O lumină murdară se scurgea din imagini.

          N-am mai scris poemul. O voi face cândva. Îl am în mine.
Pitesti.23.11.2012.

Pictură, metal, pictură. Cioata, Hosbota,Pantilie

            O numisem cu prietenii „camera albastră”. O şi vedeam pictată în tempera cu mult albastru în diferite nuanţe, găsisem şi pictorul, de fapt Claudia Duminică cu relaţiile ei artistice. Lucian Cioată tocmai depăşise perioada de griuri. Am fost cu Claudia la expoziţia lui la muzeu; încerca să-mi explice sensuri, lumină, linii, nu pricepeam nimic, nici măcar de ce tablourile lui se vindeau „pe sub mână” la preţ bun în Germania.

          Artistul şi-a adus vopseluri şi nenumărate pensule, a pipăit tencuiala nemulţumit, a trasat cu un fel de cărbune conturul unei caracatiţe uriaşe pe tavan şi pereţi, a mai băut o votcă, şi încă una după care a cerut o cheie şi dus a fost. Două săptămâni mai tărziu îşi retrăgea inexplicabil ambasada, vopselele şi toate sculele lui atinse de geniu. După mai multă vreme am aflat că-i şoptise un amic, securist, să-şi vadă de alte treburi.

          Am redat un scurt fragment din Dosarul Albaştrii. E cartea mea şi mi-am permis să citez fără ghilimele. Secvenţele descrise, adevărate, se întâmplau cu mai mult de patruzeci de ani în urmă. De atunci nu mă mai întâlnisem nici cu pictorul nici cu pictura lui Lucian Cioată. Prietenul Aurel Sibiceanu m-a sunat la telefon să mă întrebe dacă mergem la vernisaj. M-a luat prin surprindere, nu aflasem nimic despre eveniment. Dar să revezi un om care pur şi simplu în tinereţea mea m-a copleşit prin forţa teribilă emanată ca un vulcan gata să erupă, iar în clipele următoare devenea capabil să mângâie cu delicateţe ţesătura hârtiei sau pânzei întinsă pe şevalet cum ai atinge îndrăgostit pielea iubitei, aşezând ca într-un cuib dedesupt bulgărele său de lumină – oferta era de nerefuzat.

          L-am recunoscut imediat în mulţimea adunată, îşi păstrase statura cu toate că vârsta lucrase ici colo pe la încheieturi.

          – Eu sunt Ion Toma Ionescu. Faţa i s-a destins şi venind de undeva de departe m-a întrebat ce mai ştiu de Claudia. I-am povestit scurt. Toate cunoştinţele voiau să schimbe cu el vorbe. Mi-a dat un program, amândoi gândind că va fi prilejul să mai vorbim. Abia acum pereţii parcă vărsau spre mine din  tablouri magma aceea ciudată, culori intense, caier de linii ca nişte raze roşii sau negre contorsionate de rigoarea hazardului, traversând petele de albastru. Efectul însă era acelaşi, nici acum nu pricepeam mare lucru dar jocul libertăţii pe care şi-o luase, avea ceva din măsura lui Dumnezeu ca şi omul lucid şi turbulent care, înconjurat de toţi, era singur.

          Nu am căderea să vorbesc despre pictură. Nu asta am vrut. Au vorbit la eveniment, documentat şi uşor didactic(adică potrivit în asemenea ocazii), profesorul scriitor Lucian Costache şi fermecător, poeta Denisa Popescu.

          Aş face un sacrilegiu dacă n-aş aminti şi pe ceilalţi doi expozanţi, colocatari ai Galeriei de Artă Rudolf Schweitzer-Cumpăna, mari artişti legaţi de locuri, dar cu anvergură naţională: Bogdan Severin Hojbotă şi Ion Pantilie, fiecare în parte cu stilul şi argumentele lor. Expoziţia s-a numit inspirat

pictură – metal – pictura

          Poate fi vizitată la Muzeul de Artă Piteşti, B-dul Republicii, nr 33 până în 15 decembrie 2012. Mulţumită lui Sibiceanu ofer câteva fotografii:

Dacii şi Apocalipsa

              Aseară, cu o lună şi câteva zile înainte de 21 decembrie, când e programată Apocalipsa, am simţit cum cade în premieră cerul pe mine. Număram zilele pregătindu-mă sufleteşte să devin celebru prin dezvăluirile cu care urma să ies în spaţiul cât se poate de public al blogului meu şi să obţin brevetul de „oracol” pentru care prestez de o vreme şi ca bonus, să obţin ceva trafic.    

            Emisiunea lui Nelu Barbu şi Ion Cărstoiu de la B1, dormita înţepenită în umorile lui Pontonel care ţinea cu tot dinadinsul, să-l trimită pe Preşedinte cu Veta în braţe la Bruxelles. S-o trântească goală pe masă la festin, drept în faţa lui Herman Van Rompuy şi, să se întoarcă acasă cu sacul plin, de gutui.

            Uşor plictisit, luasem telecomanda să depăşesc momentul, când adormit pe jumătate, văd că marele analist aduce în discuţie Apocalipsa şi în chinurile facerii, mă aşteptam să nască pe gură niscaiva orătănii. Dintr-o dată am simţit că trosnesc căpriorii de la acoperiş şi cerul mă apasă cu greutate pe umeri. Citise el la bibliotecă undeva că romanii, atunci când au venit în campaniile din anii 101-102 şi 105-106, ca să răspândească civilizaţia lor desfrânată şi să ia aurul, dacii nu au dispărut, s-au retras în Bucegi şi au urcat în cer pe o scară, căutându-şi o altă planetă unde să-şi poată păstra nealterată limba şi tradiţiile.

            Pe 21 decembrie, Apocalipsa aia nu e decât naveta spaţială cu care dacii se întorc acasă. Iar fenomenele ciudate care de o vreme par să fi cuprins spaţiul mitic al Bucegilor, înseamnă că spiritele telurice pregătesc locul de aterizare. Alţii au a se teme de sunt cu ochii pe noi, şi ruşii, şi americanii, mişunând să-şi ia o parcelă în Grădina Carpatină.

            Eram încredinţat, în afară de mine că doar doi români mai deţin informaţia reală a ce va fi să se întâmple. Băsescu şi MRU. De-aia stăteau ei liniştiţi în ceeace priveşte alegerile din 9 decembrie şi-i lăsau pe ăştia de la USL în plata Domnului (Putin?). Ştiau amândoi că numirea în funcţia de Primministru acceptat de comunitatea  internaţională, o va face Preşedintele unui dac, nou venit cu naveta spaţială Apocalipsa.

            Am rămas mut, fără trafic şi fără cuvinte. Al dracului domn Cârstoiu, iar mi-a luat-o înainte!

Scrisoare catre Europa

www.wearemore.eu

Cântarea Cântărilor

 Tabletă. Lumea văzută de Ion I

Cartea Sfântă ne amăgeşte ceţoasă că nici focul, nici pământul, nici apa şi nici măcar femeia n-a ispitit întâi, misterul creaţiei. La început a fost cuvântul. Cuvântul lui Dumnezeu.

Nu trebuie să ne facem probleme către cine l-a rostit, în ce limbă... Sigur însă acel cuvânt nu a fost onomatopeic, scurt, sentenţios sau silabisit greoi, ci a fost un cuvânt lung cu inflexiuni învăluitoare ca un vers fără îndoială muzical, dacă atât de mult i-a plăcut Atotputernicului să-l asculte şi să-l moduleze ulterior, aşezându-l la temelia lumii acesteia.

Tot atât de încredinţat pot să fiu că bucuria s-a împlinit la capătul nopţii, când Ziditorul a întrezărit femeia într-o margine întinzându-şi la soare pielea catifelată peste reliefurile rotunjite de degetele lungi ca nişte raze ale gândului său.

Ruşinat de desfrâu, a înfăşurat trupul femeii potrivind cuvintele şi acoperind goliciunea într-un poem de mătase. Nedorind să ascundă minunea, cuvintele lunecoase nu-l ascultau.