Sub acoperişul bibliotecii.

             Sub acoperişul bibliotecii, noaptea, cum frumos spunea Sachelarie directorul, cărţile vorbesc. Ele au viaţa lor într-o altă dimensiune şi o trăiesc cu sfătoşenie la foc mocnit. Aseară, înaintea nopţii, ca un lucru ce se întâmplă rar, au ieşit din cărţi nişte oameni, destul de mulţi. Amestecaţi, cum viaţa se pare că lucrează peste tot, dar uniţi într-un gând bun; să-l sărbătorească pe Marin Ioniţă şi nenumăraţii lui ani în slujba literaturii şi cetăţii.

          S-au spus adevăruri simţite. S-au depănat amintiri. Artişti minunaţi, dintre cei dăruiţi, au cântat sau, au însufleţit personaje desprinse din paginile maestrului.

          Denisa Popescu şi Cristina Onofre, anfitrioanele, ca două prinţese sensibile au păşit desculţe pe insulă şi s-au jucat cu tinereţea maestrului, decopertând cu grijă, în toată splendoarea ei, perla ascunsă în inimă.

Spontane, neregizând nimic dinainte, au reuşit să provoace vorbitori doar dintre cei care aveau ceva de spus. Cu o singură excepţie, trimisul autorităţii – autoritatea deplină fiind în campanie.

          Înlocuitorul autorităţii, a oferit din partea primăriei, stupefiant, mai bine tăcea, locul de veci. Ce fericită ar fi fost primăria gândesc, dacă ar fi putut extinde oferta bizară tuturor celor din sală. „Ciudaţii ăştia de scriitori, ar scăpa de toţi!...”  Vine  şi răspunsul de undeva: „Tot rămâne, Biblioteca!”

          Prea frumoasă atmosfera, ca să fie stricată. Evenimentul a continuat, profesorul Marin Ioniţă primind de la elevii săi şi de la breaslă (cu doar câteva excepţii, ţi-i număr pe degete cititorule, îi şti şi tu!), recunoştinţă şi aplauze.

          „Au fost poate cele mai frumoase momente ale vieţii mele. Cu ele rămân!”

          Şi le-a luat în braţe, Patriarhul literelor argeşene, pe Denisa şi pe Cristina.

          La mulţi ani maestre!

          Cuvintele mele pentru dumneavoastră, dacă s-ar fi întâmplat ca Denisa să mă ridice în picioare, rămân valabile. Le găsiţi aici.

Tabletă de Moş Nicolae

             Nota: e cam roşu Moşu. Pare de la USL.

           Grea zi a mai avut azi noapte Moş Nicolae. Nici când i s-a făcut milă lui Dumnezeu şi l-a trimis să-i repare greşeala din tinereţe, să renegocieze contractul cu necuratu şi să-i ia înapoi şi pe cei morţi pe care-i lăsase la împărţire, în grija satanei, nici atunci nu a fost atât de greu.

          A pornit de cu seară pe calul lui alb să împartă cum e obiceiul, ca daruri, dulciuri în încălţări, sau nuieluşe de alun puse-n cui, după cât de cuminţi se arătaseră, peste an, copiii. Numai că pe drum şi-a dat seama că i-o luaseră înainte în campanie candidaţii pentru alegerile din parlament.

          Ǎştia mergeau în gaşcă, cu elicopterul sau alte mijloace de transport mai rapide şi n-ar fi doar că-i luaseră tot caimacul, dar neţinând cont de reguli, bune practici şi principii, împărţiseră de-a valma darurile, dezvoltând la copii periculos, vicii. Până şi bautură au găsit în bocanci picii, cu sigla patidului.

          Bietul Moş Nicoloae, că e unul nu şapte, el cum să repare!?...

          Grea noapte!

Apocaliptic - Tableta

            Ieri, în chiuveta din baie, un milion de furnici ca o turmă de elefanţi fumând pipă într-un luminiş al deşertului, aşteptau. E sigur, cuvintele de început ale lumii îşi amestecaseră literele şi, în nisipul de pe acea plajă, vegetau. Îşi pierduseră chipurile adevărate şi colcăiau ca nişte viermi ce scurseseră mătasea din trupurile lor vii.

          O putere străină, din împărăţia hazardului, împletise firele într-o pânză groasă de păianjen cu care acoperise ca o gogoaşă gaura neagră ce se căscase în soare.

          Priveam năucit pe fundul chiuvetei, în acea vale a plângerii, cum din trupurile lor negre furnicile, orientându-se greu pe şenile, încercau să alcătuiască într-un efort al minţii prima literă din alfabet. Ca un semnal de avertizare sau un semn de iertare, către nicăieri.

          Cănd conturul deja se apropiase de margine şi litera aproape că se adunase în trup compact, s-a spart gogoaşa. Ape tulburi au ţâşnit din cotloanele cerului rostogolind bolovani. Fiecare bolovan însoţit de un fluture sau înger, nu se mai distingea liber.

Je m'en fiche

           – Credeţi că interesează pe vre-un român plagiatul meu sau al doamnei Andronescu?... Aşa câştigă ARD-ul alegerile?”...  Zâmbeşte şmechereşte, se înmoaie şi dă din umeri nevinovat Pontonel, proţăpind gardul, ca o momâie fericită în faţa unui stol de ciori, gata să înghită perlele cât căcărezele de oaie ce le scoate la foc automat premierul, când se trezeşte cu microfonul la gură.

          – Asta e! Je m'en fiche!... N-a continuat, n-a riscat pe afiş... “popor de proşti!” Toate au o măsură. Ştii? Cunoşti!

          Sunt votanţi şi mai buni, şi mai răi. Nimeni nu alege popândăi comandanţi de oşti.

          În Ţara de dincolo de negură, un popor vegetal nu poate fi decât cu ochii legaţi. Şi dacă tot nu vede şi nu înţelege nimic, luni, e oficial, alege la vot, pe cel mai voinic în minciuni dintre candidaţi. Apoi, după petrecerea de joi, intrăm toţi în linie dreaptă cu rugăciuni şi post. Pânâ-n ajun de Crăciun, când aşteaptăm cu rost APOCALIPSA. 

           Rostul e, scapăm sau nu? De-am ştii dinnainte n-am mai cumpăra bradul.

Tobarlanii. Nilă _ Fragment

              – Măi Nilă, tu cand ţi-ai luat nevastă, ce-ai vrut să aibă în primul rând?

            – Să aibă beci, mă Orvane, să aibă beci cu butoaie aliniate doagă lângă doagă sub pământ, unde vinul să sporovăiască în taină şi să pună la cale vremurile.

            – Şi tu, ce-ai avut de dat la schimb?

            – Nasul băi Orvane, nasul că aşa mare cum îl vezi simte de la o poştă buchetul fin al licorii, dar şi buzunarul chefliilor şi nu pot greşi când dau cep după rang, vasului ce se potriveşte. Uite de exemplu mă uit la tine, pârlit cum te afli şi ştiu că n-ai nici un sfanţ să plăteşti pe datorie litroaşca asta de drojdie ce-şi trage sufletul în paharul de dinainte-ţi gata să-şi dea obştescul sfârşit. Da poţi să fi sigur că alta nu-ţi torn în vintre să te văd că plezneşti. Nu stric eu bunăciune de fată mare, sticlă nencercată, pe-un tăciune stins.(Păstra în rezervă cealaltă vorbă, „suflet neîncercat pe puturosul tău de rahat”. Depinde cine-i stătea în faţă.)

            Avea un nas dotat Nilă, drept e că şi ceilalţi trei fraţi Toma, Gogu şi Nicu nu se dădeau dinapoi, doar că al lui era roşu, scorburos, aducea cu două cuiburi de rândunică lipite de streaşină cu gura-n jos, pe unde simţurile lui slobozite să cerceteze lumea, se-ntorceau la puii ce aşteptau cu ciocurile căscate. Se însurase cu tanti Aurica, fata lui Petre Dogaru făcând pasul de pe Valea Pribei dintre ăi săraci, pe Valea Ţigăncii, vecin cu Morărescu şi Ghinea, închiaburiţii ce se aleseseră ca uleiul, înălţându-şi întâi gardurile şi abia mai apoi casele, să nu se vadă din drum. Nopţile şi le petrecea la Morărescu unde încingea partide lungi de poker cu al lui Ghinea, popa Gheorghe sau Gogu Stefănescu, profesorul. Timpul se scurgea plăcut şi previzibil, dar viaţa şi vremurile aveau să se complice curând.

            Trei fete a avut Nilă, verişoarele mele, potrivite cu vorba „ce naşte din pisică”. Umblau şi ele cu nasul pe sus. Rar ne vorbeam. Ne ştiam de rude şi atât. Nevoia, mi-a arătat că aparenţa aproape întotdeauna înşeală. S-a întâmplat în vâltorile vieţii, Lucica, cea mai mică dintre fetele lui Nilă să se dovedească de toată isprava, ca asistentă şefă la Spitalul Judeţean pe secţia unde au treabă femeile. De la nevastă-mea am cunoscut-o mai bine pe Lucica, ea mijlocind, desigur nu degeaba dar nici prea mult, ca între neamuri, împăcarea dintre legea lui Ceauşescu, doctor şi Dumnezeu.

            Târziu, pe la optzeci de ani, Nilă şi-a pierdut din facultăţi dar era cuminte. Nu trebuia să laşi poarta descuiată. Scăpat în drum picioarele îl duceau singure pe Priba către casa bătrânească dărâmată demult.

            – Sărumâna unchiule!

            – Tu eşti Tomo? bată-te să te bată, n-ai mai trecut pe la cărciumă. Şi nici tăticu! Mă duc să văd ce e cu el, sau o fi în luncă? La Dumitra nu e, că am bătut în poartă şi n-a răspuns nimeni. 

            Avea dreptate, casa Dumitrei era părăsită de ani buni.. Tatamare Tobârlan, ca şi taică-meu Toma (tata era Toma, nu eu.), se mutaseră definitiv în luncă, la cimitir. Şi în cârciumă Nilă intra doar în gând. Comuniştii i-o luaseră punând pe roate MAT-ul, afacerea statului.

            Obiceiurile vechi nu se uită uşor, trebuiesc păstrate. Ba se pare, cu cât sărăcea lumea după ce venise colectivul, erau cultivate. Satul bea şi mai mult şi mai prost. Se spurcaseră şi femeile. N-ai fi văzut picior de femeie la Nilă în curte. Acu, e adevărat că şi Aurica s-ar fi uitat strâmb.

            Comuniştii au construit la şosea, lăngă gară, o clădire nouă de cărămidă. Jumătate din ea au făcut-o Magazin general. Intra de obicei lume puţină în magazin, cam o dată la săptămână după gaz şi ulei. Cealaltă jumătate, MAT-ul, era mereu plin. Acolo se intra zilnic. Venea ţaţa Maria Smioarţi de pe vale şi-l întreba pe Moldoveanu:

          – Mă Vasile omul meu trecu?

          – A fost, ţaţă Mario. A plecă de cinci minute.

          – Ia spune el ce-a servit?

          – Păi o litră de ţuică...

          – Atunci dă-mi şi mie o jumate, hai iute să-l prind din urmă! Nu pleca până nu golea sticla toată Smioarţa şi-o punea goală în straiţă. De ce s-o lase pe masă că era plătită.

          – Tomo, să treci într-o zi pe la mine că am adus un butoi cu vin roşu de la Sâmbureşti. Unchiul Ionel îşi continua drumul pe vale. Eu cu o sacoşă încărcată cu de toate de ţaţa, cea mai mare şi mai cumsecade dintre surorile tatei, mergeam către gară. Se terminase vacanţa. La fântână, în dreptul lui Cioc, cu un băţ în mână, cocoşată de tot dar vioaie, tanti Aurica  se grăbea să-l prindă din urmă pe unchiul Nilă. Cănd ridică spre mine capul, stricând unghiul perfect de nouăzeci de grade şi transformându-şi corpul într-o linie în zig zag, cum mă zării, mă bombardă cu un potop de vorbe:

          – Ptiu, Nelule ce mare te făcuşi! Pe unchit’u Ionel l-ai văz’t?... Ce ţi-a dat acolo Miţa? Pe la mine de ce nu treci niciodată că om avea şi noi să-ţi umplem sacoşa. Maică-ta Aurica e bine? Ce face, s-a măritat? Ea de ce nu mai vine să-i aprindă o lumânare lui Toma la biserică?

          N-am apucat să-i răspund.

          – Mă grăbesc să nu-l încaiere pe ăsta bătrânu vre-un câine, l-ai văzut că e dus. Să vi o dată şi pe la mine.

          Unghiul acela drept se refăcu în mişcare, pendulând alături băţul înalt ţinut de mijloc. Ajuns în dreptul lui Petrică Iliescu, singura gospodărie înstărită de pe Priba, continuam să mă minunez cât se micşoraseră casele faţă de cum le ştiam eu copil.