Felurite sunt
întâmplările de la bloc. Şi ele se multiplică exponenţial dacă beneficiezi, ca
să zic aşa, de mai multe blocuri. Din punctul ăsta de vedere sunt un om avut.
Iarna plec de la scara E, din Piteşti, Cartierul Craiovei, vis-a-vis cu
Kauflandul – taman în frumoasa noastră capitală împodobită cu beculeţe şi
lampioane cât se poate de european de primarele Oprescul –, la reşedinţa copiilor,
din scara A, pe Onisifor Ghibu, vis-a-vis de Auchan, în Cartierul Titan.
Am care va să zică o experienţă suficientă
ca locatar şi, nu e necesară nici comfirmarea imformaţiei din trei surse,
avantajul scriitorului din mine, ca să pot ieşi în piaţă să povestesc
întâmplări de la bloc. Pot face şi o comparaţie între preţurile de la hipermarketuri,
dacă vă interesează.
Azi subiectul e de la scara A şi
personajul, o cucoană grasă ce înfloreşte ca o muşcată în fereastra din stânga,
la parter, lângă o pisică neagră, de fiecare dată când intru în bloc. De la o vreme se pare că m-au
părăsit toate blondele şi mă urmăreşte doar ghinionul.
Asta e! Căt să te ocrotească şi
Dumnezeul atotputernic la atâta nărod! Până la urmă tot se sparge ţeava şi
coboară milităria din pod. Bine că ne-a lăsat, măcar de sfânta zi a
Crăciunului!
O sonerie insistentă mi-a ghidat
privirea înceţoşată, întâi în perete, către ceas, unde limbile lămureau cumva că
e trecut de 11, iar apoi către ochelarii de pe măsuţă, care mi-au confirmat prin
lentilele progresive că trebuie să deschid omului care-o fi la uşa. A doua zi
de Crăciun nu se face, nu-i aşa, să ţii pe nimeni să aştepte. Oricine ar fi, e
binevenit!
Părea un necunoscut. Era un necunoscut
pentru mine. Civilizat, omul mi-a zis că stă la parter, i s-a umezit peretele
şi luînd-o pe firul apei în sus a ajuns la noi. L-am invitat să intre în casă, s-a
descălţat, dar nu s-a oprit în sufragerie, cunoştea dispunerea camerelor şi a
făcut escală direct în baie, pregătit să ne recomande magazinul de unde puteam
cumpăra eventual o pereche de cizme de cauciuc.
Surpriza mare a fost a lui. Locul era
uscat, lacul secase. Insistent, a pipăit zidul şi dintr-o dată s-a luminat. O
urmă de umezeală îi confirma că pe-acolo se retrăseseră marţienii cu barcă şi
lac cu tot.
Depăşind momentul, constatăm împreună
că nu există nici o fereastră de vizionare, problema aflăndu-se desigur dincolo
de zid, în coloana comună.
Tot de la el a venit
şi continuarea, ne-a asigurat să stăm liniştiţi, insul încercând între timp să
penetreze misterul, de pe cealaltă scară a blocului, cunoscând persoana ce
locuieşte perete-n perete cu noi. Ca să nu ne stresăm inutil, ne-a promis că
urcă să ne detalieze rezultatele investigaţiei. Ce vecin cumsecade! Cinste
asociaţiei de locatari care l-a crescut!
Chiar s-a dovedit de toată isprava. A
revenit jubilâd:
– E în dreptul dumneavoastră spartă
ţeava! Am rezolvat dilema. O să opresc de la vană de jos apa caldă pe coloană
şi o să pun un afiş, civilizat, frumos. Azi nici o scaldă, nici un duş! Asta-i tema!
Să se ştie că e zi de economie, până se rezolvă problema. Rămâne să chemaţi
prin administrator, ţevile sunt comune, un instalator să repare. Nu ştiu dacă
vine, e totuşi sărbătoare!... Ce minune de om! În sfârşit putem pleca la
plimbare în parc cu copiii.
Pe drumul de întoarcere, după ce am
admirat luminiţele de Crăciun şi lampioanele lui Oprescu, am primit telefon de
la nevastă-mea, că o asediaseră vecinii.
Cum am ajuns, muşcata, în fereastră, ne
aştepta după perdea. Nicidecum pudibondă, mai degrabă ca o sondă gata să erupă.
Eu bunic grijuliu, cumva pe ascuns, în pragul disperării, nici nu ştiu cum am ajuns să ating palierul
scării, strategic cu nepoţii, la etajul patru, ieşind din teatrul de operaţiuni şi
scăpând de inamic viitorul ţării.
O vălmăşeală teribilă de glasuri
se-amestecau ca într-o operă tragică. Muşcata, triumfătoare, cu pieptul înainte,
parcă era lady Machbeth, soţia ce şi-a împins soţul la crime. Glasul ei de
soprană celebră, puncta în urechea subsemnatului, când şi când, dramatic, faptul
că nu putea să ia coroana regatului dacă nu se repara ţeava.
Machbeth, chiar dacă nu era soţul
doamnei, combăteau împreună. Un zdrahon, antropofag ca expresie, venise de pe
scara vecină să împlinească profeţiile vrăjitoarelor.
În rolul lui Duncan, regele
sacrificat, bietul Puiu, ginerele meu, abia de făcea faţă asaltului turbat. Drept
e, mai presta şi fiică-mea Cristina, dar elocinţa argumentelor ei nu era la înălţimea
vocilor din spectacol. Până ce îi veni ideea
salvatoare lui Puiu să sune la 112.
Ca într-un miracol, o
patrulă de poliţie pătrunse în scară. Şi ca într-un miracol şi mai mare, în
vocea muşcatei se produse o transformare. Câtă dulceaţă, ce miere îi lumina faţa
ce vărsase până atunci pe gură doar fiere!
– Ce bine că aţi
venit domnilor poliţişti! Eu sunt şefa de scară şi oficial vă informez că aceşti
doi intruşi trişti, de când sau mutat la noi, ne-au stricat atmosfera în scara
blocului. Nu respectă programul de linişte între două şi cinci, scapă obiectele
din mână la bucătărie special după ora zece şi au spart şi ţeava de apă caldă
sau rece, nu ştiu precis, ca să ne inunde. Iar azi, în loc să cheme instalatorul să repare, au ieşit la
plimbare.
Pe deasupra, doamna care stă cu copilu şi zice că e mama lor, nu mă salută regulamentar când mă întâlneşte pe stradă şi fumează la geam ca un căprar, tabac, de-au căzut frunzele din copac.
Pe deasupra, doamna care stă cu copilu şi zice că e mama lor, nu mă salută regulamentar când mă întâlneşte pe stradă şi fumează la geam ca un căprar, tabac, de-au căzut frunzele din copac.
– Poate nu vă cunoaşte, abia ne-am
mutat! încercă fiică-mea o idee... şi... e iarnă!
– Bine dar nu m-a invitat nici la
cafea. Şi vă mai spun ceva, încă un aspect. Răstoarnă gunoiul la tomberon în
fiecare zi. E deja suspect. Iar domnul acela bătrân care zice că-i soţul ei,
sună la interfon, n-are chei.
