Turnirul premierului

             Reuşise o vreme premierul să mă păcălească. Începusem să-mi fac iluzii că a mai înţeles câte ceva din meditaţiile primite pe gratis de la mai marii Europei şi are şansa să-şi reseteze comportamentul. Eram gata să trec cu buretele peste minciunile şi ghilimelele trecutului şi să  accept că dacă va pune burta pe carte va reuşii să ajungă în cele din urmă premier. E tânăr, are timp suficient să se schimbe, nu e condamnat să rămână încrâncenat în ură ca Antonel.

          Aseară însă pe toate posturile televiziunilor, îmbrăcat în costumul de zale şi călare pe un armăsar negru, cavalerul Zombie părea că se luptă cu creaturile malefice ale neantului, socotind cu spada, când ar fi fost atât de simplu să socotească cu pixul, repartizarea bugetului european în cadrul Uniunii.

          Neşansa lui s-a numit şi de această dată Preşedintele. Obosit, după o noapte albă de dezbateri aprinse, stors de vlagă, a mai avut puterea urcat la catedră ca un învăţător de la ţară, să explice cu acribie unor ţânci cu căştile în urechi, scriind cu creta pe tablă, teoria procentelor. Ce înseamnă o creştere cu 18% a bugetului alocat direct şi să ai cel mai mare procentaj de creştere din toate cele 27 de state ale Uniunii. Din totalul ţărilor, precizez.

          Creştere, într-o perioadă când tot bugetul european, datorită crizei şi lui David Cameron, a scazut dramatic.

          Nu vreau sa va plictisesc, nu dau amanunte. Statistica e evident că nu poate să placă unui literat. Dar aş mai pune o întrebare via-a-vis de retorica Pontonelului(iar nu-i mai zic premier) care fanda ameninţător, cu spada ridicată deasupra capului Preşedintelui, din micul ecran, comparând Romania cu Polonia şi repetând obsedant că 18% din bugetul nostru de referinţa, e mai mic decât 14% al polonezilor.

          Întorc întrebarea şi mă refer la cei 70% cu care defilează USL-ul(recunosc pe bună dreptate !) că l-a votat poporul. El reprezintă ce? 4 milioane de votanţi. L-ati auzit vreodata pe vreunul din politicienii uselini spunând că au fost aleşi de 25% din toata populaţia cu drept de vot? Şi dacă din aceste voturi, îi scazi pe cei cel urăsc pe Băsescu, ei cu ce rămân?

          E greu să socoteşti cu sabia, adevărul procentelor. Rişti să te răneşti în tăişul ei.

          Iniţial am dorit în acest post să-l prezint pe Pontonel cum se duiela el aseară cu propriile fantome în turnirul început la România TV, continuat la Realitatea TV, la Antena 3, la DG TV şi în sfârşit la B1 TV, dar am înţeles că nu merită.

          Tocmai a sosit în Bucureşti, când scriu aceste rânduri văd la televizor, Torţa Olimpică. Aceea cu spiritul sportiv, demnitatea, respectul şi fair play-ul. Aprinsă din Grecia cu destinaţia precisă, directă – Braşov, Romania – ca să vegheze Festivalul Olimpic al Tineretului European.     

          A poposit câteva minute în grădină la Cotroceni. M-am uitat la Preşedinte. Era cu capul pe umeri. Sincer m-am bucurat pentru Pontonel.

Apocalipsa şi tezaurul.

                  Din punctul meu de vedere, azi la ora 15 şi 5 minute am terminat de scris cartea Jurnal din anul Apocalipsei. Nu se putea produce cataclismul aşteptat, fără ca Apocalipsa mea să se fi încheiat. Ar fi fost încă un titlu adăugat patrimoniului de cărţi nescrise, cu mult mai mare şi mai valoros decât lista cărţilor care au văzut lumina tiparului, diminuându-li-se prin lectură misterul şi implicit valoarea, înaintea dezastrului.

            Un lucu care nu se poate vedea, capătă aură, mister, bogăţie intrinsecă. Ca să dau un exemplu la îndemână, tezaurul nostru, cel care are şansa şi nu susţin că aşa e bine, să nu se mai întoarcă niciodată de la ruşi, pare şi e cu siguranţă mai valoros acolo, decât ar fi fost în vistierie. Ce-ar mai fi fost din el acum? Măcar rămâne gândul intact şi se fac paşii să-l putem visa, atâta timp cât ne-or lăsa maiaşii. Sau celălalt tezaur al dacilor, dacă l-am fi descoperit ar fi scăzut în lume preţul aurului. Ce-am fi câştigat ?       

            Şi Jurnalul meu păstrează încă şansa de a-şi spori celebritatea, necitit, căci nu ştiu dacă prietenul meu Vlasie nu-şi va lua libertatea de a cugeta că pentru fala mea, ar fi mai potrivit, netipărit…

Împletituri de lână

                Scrisura mea pe blog e ca lucrătura bunicii cu andrelele.

            Bunica Păuna, împletea ochiurile, unu pe faţă două pe dos, sau trei pe faţă şi unul aiurea cum îi dicta imaginaţia. Niciodată după vreun model anume. I se umplea inima de bucurie când mă privea cum îmi vine pulovărul la sfârşit. Mai trăgea un pic de mânecă, îndrepta gulerul, ridica uşor în sus piptarul să facă o cută la mijloc, după care rostea

            – Ptiu, bată-te ce mult te-nălţaşi! Aproape că s-a dus toată lâna! Dar lâna nu se termina niciodată. Andrelele ei n-aveau stare şi nu odihneu să împletească cu măiestrie un gând, o idee, o pată de culoare care să distingă lucrătura.

            A doua zi la şcoală fetele mă înconjurau invidioase, dar una singură a tras de mine să merg la ea acasă după ore ca să-i arate maică-si modelul. N-am avut ce face. Îmi plăcea Maria şi-am însoţit-o cu tot dragul. Casa curată, primitoare era goală. Părinţii, plecaţi cu treabă la oraş, veneau pe seară. Desigur că Maria ştia, se înroşise toată şi vocea îi pierise.

Eu curajos m-am repliat mai repede şi i-am propus sa facem schimb de pulovere..

            L-am scos întâi pe al meu. Ea, mai înceată, abia de se mişca. Se dilatase timpul. Mi-am plimbat uşor mâinile amândouă pe sub pulovărul ei, să o ajut, pănă am simţit zbateria hulubilor speriaţi luăndu-şi zborul de pe prispă. Am apucat să i-l trag peste cap şi s-a deschis brusc uşa. Era bunica venise în fugă cu andrelele în mână, ca să nu piardă ochiurile. Nu ştiu cine-i şoptise la ureche.

            – Maria ce frumoasă te-ai făcut! Am venit să-ţi iau măsurile să-ti tricotez şi ţie un pulovăr.

Joc cu răsăritul de lună

Cu noi odată pe coama muntelui

urcă luna.
Întunericul lunecă printre pietre.
Aşez cu grjă talpa piciorului
să nu calc şarpele.

Pielea lui rece te săgetează ca arcul.

Aş putea să întind mâna

aplecat peste balustradă,
să ating marginea lunii şi să împing
rostogolind,
ca pe uliţă în copilărie, cercul. 

Mai bine prind o rază

să-mi fac o vergea de argint.
Dar raza lunecă sub bluza ta roşie
strecurânu-se ca un şarpe în culcuşul cald
şi muşcand mărul.

Mă simt ca dracu!

Aevărul e, că odată
mi-ai promis că mărul ăla e numai al meu!

Scara Richter a televiziunilor

                  Televiziunile de azi, pe o scară Richter a dezastrelor, s-ar clasifica mult deasupra televiziunii române din tinereţea mea, compatibilă cu cutremurul din 4 martie 1977. Vreau să fiu cât mai obiectiv. Scot din grila de programe, emisiunile omagiale cu limbaj de lemn. În acele ore citeam o carte, mergeam la un film, la Cenaclul Liviu Rebreanu, la o plimbare pe Trivale cu prietena sau cu prietenii, la alegere.

            Când mă întâlneam întâmplător pe stradă cu unul din monştrii sacrii, coborâţi din televizor, fie că era Mircea Albulescu, Radu Beligan, Toma Caragiu, Gheorghe Dinică, Stefan Iordache, Marin Moraru, Maia MMorghestern, Dem Rădulescu, Olga Tudorache, Marcel Iureş, Leopoldina Bălănuţă, Valeria Seciu, Amza Pelea, Victor Rebengiuc, Tamara Buciuceanu, o armată întreagă, doar din generali – tresăream luminându-mă. Îmi cer scuze că nu i-am trecut pe toţi în ordinul meu de front. Aceştia mi-au venit acum în minte. Mulţi au primit deja aripi de înger şi ordinul Crucea de cer.

            Cu ce rămânem după ce unda de şoc a Antenei 3, sau Romaniei TV(mai puţin), ne izbeşte din toate părţile supurând din ecrane valuri de mizerii şi zoaie, 24 de ore din 24, precum vulcanii noroioşi? Ca să fiu obiectiv, ce să scot din grilă? Breaking news-urile, emisiunea lui Capatos? Pe Dan Diaconescu l-a scos CNA-ul.  Oare aş avea aceeaşi tresărire luminoasă, dacă m-aş întâlni pe stradă azi cu Gâdea, cu Mircea Badea, cu Ciuvică, cu Oana Stancu, cu Răzvan Dumitrescu, cu Striblea, cu Dana Grecu sau Ciutacu?

            Ce bine că incşii aceştia fac trotuarul doar în maşini!...