Scrisura mea pe
blog e ca lucrătura bunicii cu andrelele.
Bunica Păuna, împletea ochiurile,
unu pe faţă două pe dos, sau trei pe faţă şi unul aiurea cum îi dicta imaginaţia.
Niciodată după vreun model anume. I se umplea inima de bucurie când mă privea
cum îmi vine pulovărul la sfârşit. Mai trăgea un pic de mânecă, îndrepta
gulerul, ridica uşor în sus piptarul să facă o cută la mijloc, după care rostea
– Ptiu,
bată-te ce mult te-nălţaşi! Aproape
că s-a dus toată lâna! Dar lâna nu se termina niciodată. Andrelele ei n-aveau
stare şi nu odihneu să împletească cu măiestrie un gând, o idee, o pată de
culoare care să distingă lucrătura.
A doua zi la şcoală fetele mă înconjurau invidioase,
dar una singură a tras de mine să merg la ea acasă după ore ca să-i arate maică-si modelul.
N-am avut ce face. Îmi plăcea Maria şi-am însoţit-o cu tot dragul. Casa curată,
primitoare era goală. Părinţii, plecaţi cu treabă la oraş, veneau pe seară. Desigur
că Maria ştia, se înroşise toată şi vocea îi pierise.
Eu curajos m-am
repliat mai repede şi i-am propus sa facem schimb de pulovere..
L-am scos întâi pe al meu. Ea, mai înceată,
abia de se mişca. Se dilatase timpul. Mi-am plimbat uşor mâinile amândouă pe
sub pulovărul ei, să o ajut, pănă am simţit zbateria hulubilor speriaţi luăndu-şi
zborul de pe prispă. Am apucat să i-l
trag peste cap şi s-a deschis brusc uşa. Era bunica venise în fugă cu andrelele în mână,
ca să nu piardă ochiurile. Nu ştiu cine-i şoptise la ureche.
– Maria
ce frumoasă te-ai făcut! Am venit să-ţi iau măsurile să-ti tricotez şi ţie un
pulovăr.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu