Omul avea un braţ
de scrumbii. Le ţinea strâns, ca să nu-i alunece. Traversa deşertul. Un copac
desfrunzit în mers ce zgâria arşiţa cu crengile lui uscate! Îşi pierduse de
mult cuvintele. Nu mai avea cu ce să-şi îmbrace gândurile. Şi gândurile îi înţepeniseră
ca nişte flori de gheaţă în ochi. O pojghiţă subţire.
Când şi când din crengile amorţite cădea
câte o scrumbie ca un fruct prea copt. Se apleca s-o ridice, dar cădea alta la loc. Un timp, le-a perpelit în sarea nisipului fierbinte.
Le împingea în faţă lui cu piciorul şi urmându-le, făcea din nou câţiva paşi. Îşi
pierdu răbdarea curând. Obosise.
Nu se mai putea apleca.
S-a trezit ca din somn, buimac, la
ultima scrumbie. Sfârâia în mâna sa de parcă s-ar fi aflat pe jar. Şi-a şters cu dosul palmei, apăsat, gheaţa din
amândoi ochii.
–Doamne şi acum ce mă fac!?... Se regăsise-n cuvinte şi gândea. Dacă merg înapoi poate dau de scrumbii. Dacă merg înainte…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu