Uneori mi se pare că
pedalez o bicicletă care merge în gol. Aceiaşi copaci desfrunziţi pictaţi pe
pereţii rotunzi, par că se deplasează cu mine odată, dându-mi senzaţia că
oriunde s-ar căţăra pulsul şi oricât mi-aş alerga ritmul respiraţiei, rămân sub
un clopot spongios de sticlă. Un timp oprit ca şi lanţul căruia i s-au rupt
zalele. Pedalez în gol. În peretele sarcofagului e o uşiţă de tablă cu o tăietură
pe unde se introduce cardul.
Cititorul de card alimentează, în funcţie
de gând, cât e tragerea şi programează clipele cuvenite să priveşti dincolo
de peretele tău. Trebuie să am grijă, mi s-a spus la intrare, uşiţa se blochează
când se termină contul. Eu am ales din listă femeia, misterul ei mi s-a părut
la un preţ rezonabil.
Dincolo de fereastră o copilă blondă, tristă,
cu faţa angelică, obosită. N-am zăbovit, privirea flămândă strecurându-se în jos
ca un pârâu năvalnic despletindu-se printre coline, după o ploaie repezită de vară. Ca să
valorifice timpul clienţilor, eliberată de vestminte îşi mângâia sânii
provocator, unduindu-şi albia trupului şi apele se revărsau risipindu-se în mine ca într-o
oglindă care nu-şi mai simţea marginile.
Celula ei, spre deosebire de a ta, era
înconjurată de ferestre. S-a mai deschis o uşiţă în partea opusă, întrezărindu-se
un grup zgomotos de tineri. Faţa copilei s-a destins, mi-a întors spatele îndreptându-se
către turbulenţi. Aceştia, aruncând cu pietre, au spart cumva fereastra şi au reuşit
să pătrundă în interior declanşând sărbătoarea desfrâului.
Probabil contul meu se sfârşise, sau
pietrele aruncate stricaseră mecanismul căci uşiţa mea s-a blocat deschisă. N-am mai
putut privi. M-am urcat pe bicicletă întors cu spatele şi am continuat să
pedalez. Uimit, mă urmărea imaginea, iar timpul şi copacii treceau pe lângă mine,
acum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu